Cei şapte pitici

Gândurile mele sunt precum piticii din Alba ca Zăpada. Cu căciuliţe lungi până la genunchi, cu faţa bucălată şi pantofi supradimensionaţi. Şi ies la iveală doar seara, când ajung acasă. Parcă obosiţi de atâta muncă, îşi descalţă grelele încălţări şi se urcă în patul minţii mele. Şi uneori îi aud discutând şi parlamentând pe baza unui subiect până adorm. În funcţie de întâmplările din ziua respectivă unul dintre ei e mai convingător şi preia frâiele discuţiei. Alteori, când au muncit mai mult în timpul zilei, adorm imediat. Zilele astea au fost amorţiţi, şi singurii care au stat treji au fost Mutulică şi Piticul Morocănos. Lucru care m-a făcut şi pe mine şi rândurile ce vi le scriu să fie în silentios tampa. După câteva zile însă le-a pierit somnul şi celorlalţi şi au început să şuşotească comportamentul celor doi. Şi şuşotesc de câteva zile bune, însă eu nu-i bag în seamă. Pentru că am o vagă impresie că vor să mă certe, prefer să mă fac că dorm în fiecare seara.