O simplă dimineaţă

Dimineaţa asta mi-am permis să visez. Aerul, umezeala de afară, şi soarele care îmi pătrundea prin perdeaua verzuie mi-a făcut gândurile să zboare departe departe spre dimineaţa pe care o visez din liceu. Simplă, mult prea simplă pentru o femeie complexă.
Te văd aievea, într-un pat imens, cu lenjerie albă şi fină. Soarele ca şi în dimineaţa asta, încearcă sfios să pătrundă prin jaluzelele lăsate. Îţi îndepărtez încet mâna ce mă îmbrăţişează, mă ridic în linişte să nu te trezesc. Tălpile mele mici ating încet podeaua rece, sentiment care îmi place maxim. Nu port niciodată şosete în casă. De pe fotoliu iau cămaşa pe care ai aruncat-o cu o seara înainte şi păşesc. Mă îndrept spre bucătărie, intru, deschid geamul şi picurii de rouă pătrund prin crăpătura geamului şi îmi ating faţa adormită. La radio aud o melodie care se potriveşte perfect cu atmosfera, lucru care mă face să zâmbesc în tăcere ( Louis Armstrong - What a wonderfull World ). Mirosul de cafea mă trezeşte instantaneu. Tacticos aşez pâinea prăjită, mierea, sucul de portocale şi laptele. Îţi aud paşii pe hol, mă bucur că m-am încardat în timp şi nu trebuie să mă aştepţi. Bună dimineaţa!, îmi zici. Mă uit la tine şi mă văd în ochii tăi, mă văd în sclipirea lor. Chiar şi aşa somnoroşi. Mă iei în braţe pentru o secundă să îmi simţi mirosul. Zâmbeşti şi mă tachinezi spunându-mi că înot în cămaşa aia. Te îndepărtezi şi îţi aprinzi ţigara.
Oamenii din jurul meu spun că cer prea mult şi că voi rămâne cu visele. Însă pentru mine nu există compromis în sensul ăsta. Dacă pe lumea asta nu există această dimineaţă, atunci sigur există Louis Armstrong.