Simple Ganduri

2011-11-04T18:47:00.004+02:00

Nu am realizat că există oamnei care încă îmi mai citesc blogu, deși nu mai scriu de aproape 1 an pe el. Fiindcă încă mai primesc commenturi la posturile vechi vă recomand să mă citiți pe
http://blog.le-boutique.ro

Cu drag,

Rodica

2010-09-13T22:27:00.005+03:00

Renunţare veselă

Doi bărbaţi şi o oglindă între ei. Nu ştii ce greu e să vrei să repari lucruri care nu mai pot fi reparate niciodată. Oglinda. Aşa sunt eu, nebun şi greu de înţeles. Ţi-am zis şi nu ai vrut să înţelegi. Deşi cunosc ambele istorii şi sunt şi eu o pagină sau un capitol, zâmbesc, faţă de ei. Analizând, explicaţia e simplă. Sunt împăcată cu acţiunile şi faptele mele, iar de cele de care nu sunt mândră, încerc să le repar sau să mă repar pe mine. Revenind la ei, ambele personalităţi au o explicaţie logică sau psihologică. Una, frica de eşec repetat, şi fuga de realitate, ceea ce te face să te cufunzi sau scufunzi şi să îţi găseşti diverse refugii. Iar cea de-a doua, frustrările personale, care îl împing să rostească fraza în nenumărate rânduri , şi îl absolvă de purtarea nepotrivită şi de eventualele greşeli ce vor urma. Cu o parte a oglinzii am vorbit, căci era animată şi vorbea, dar cu cealaltă doar am zâmbit, căci nu înţelegea, era surdă. Uneia îi dau în jur de 5 ani până când va accepta să fie ştearsă, însă până atunci multe ploi şi furtuni o vor murdări. Alteia, în jur de 3 ani, dacă îşi cumpără umbrelă.
Cu ambele, sunt convinsă că mă voi mai revedea, şi probabil când se va întâmpla ambii vor zâmbi.

2010-07-14T22:14:00.004+03:00

Beeeeeeepppp

E groaznic. E pentru prima dată când stau cu laptopul în braţe şi nu mă pot uita la pantofi, lucru care de cele mai multe ori îmi alungă gândurile urâte şi mă bucură. Am avut o zi proastă şi vor mai urma câteva. Mi-e foarte rău, deşi fizic sunt sănătoasă tun. Când sunt supărată vomit, din senin. Azi n-am vomat, şi îmi pare rău, căci, exact ca în Ally McBeal, uneori am viziuni. Imagini fugitive. Şi azi îmi părea că sunt poarcă şi mi-aş fi dorit din suflet să îmi pot băga degetele pe gât şi să vomit în faţa unor oameni, de indignare. Căci atât cuvintele cât şi faptele urâte ce le-aş fi putut face ar fi fost mult prea puţin în comparaţie cu meritele.
Mama îmi tot repeta când eram mică, că Dumnezeu ştie ce merităm fiecare şi tot El are grijă să primim ce merităm.

2010-07-13T21:09:00.006+03:00

Plecăciune

Ce înseamnă să crezi? De multe ori aud expresia -"Eu nu cred asta". Şi mă tâmpeşte. Ce înseamna să crezi? Ce te face să crezi? Si când zic să crezi, nu mă refer la divinitate.Mă refer la credinţa în cineva, nu în ceva anume. Ce te face să crezi sau nu într-un om? Ce? Îl vezi, e lângă tine, e palpabil, şi totusi nu crezi în el. Din diferite motive. Nu din cauză că nu ar avea potenţial,ci din simplul motiv că tu, nu cunoşti situaţiile despre care el îţi vorbeşte şi nici n-ai curiozitatea să le cunoşti. Aşa că nu înţelegi, adică nu crezi.
Mulţi oameni "nu cred in prostia asta" a mea numită blog, şi nici nu-i văd utilitatea sau rostul. Dar continui să scriu, dacă simt şi dacă vreau. Sau dacă am cuvinte. Şi trebuie să recunosc că îmi creşte inima când văd că oameni pe care nu-i cunosc mă citesc adesea şi îmi scriu ei atunci când eu lipsesc din spaţiul virtual. Drept pentru care nu-mi rămâne decât să scriu încontinuare şi să vă mulţumesc.

2010-07-12T01:13:00.004+03:00

Magna Cum Laude

Sunt dintr-o dată clasa a 11 a din nou. Şi aud printre zgomotele înţepate ale vârfurilor pixurilor pe hârtie, cum omul de la catedră îmi strigă numele. Nu mă încântă deloc, dar mă ridic şi aştept cu lehamite întrebarea. Nu-mi e teamă, căci ştiu că voi lua din nou notă mică. Şi nu pentru că nu am citit romanul ce trebuia să-l citesc ci pentru că nu pot răspunde aşa cum îşi doreşte ea. Mă enervează că nu mă lasă să îmi exprim părerile printre citatele şi exemplele din carte. Nu am voie să am viziune. E ca şi cum nu am voie să gândesc şi implicit să procesez. Vrea să funcţionez ca o maşină. Motiv din cauza căruia mă penelizează iar şi iar.

Alooooo. Zici o dată ce vrei să zici? Sau încă dormi? - mă întreabă uşor iritat de aerianismul meu.

Şi iată cum fac paralela repede cu profesoara de română care aproape m-a lăsat corigentă, pentru că nu-i plăcea faptul că mereu încercam să interpretez şi să îmi pun amprenta şi părerea pe textul pe care îl citeam. Nici lui nu-i plac anumite cuvinte. Şi nu-i place partea pe care el nu o vede, nu-i place sau nu o înţelege, a situaţiei. Nici lui nu-i place să audă adevărul în ceea ce priveşte subiectul în cauză.Rămân corigentă sau trec premiantă?

Io? Am uiiiitaaattt.... Vezi dacă mă zăpăceşti de dimineaţă?

2010-07-11T12:43:00.003+03:00

Bule, bule

De vreo lună am un sentiment tare ciudat. Am mai multe gânduri decât de obicei. Mult mai multe. Asta în condiţiile în care normal am foarte multe. E ca şi cum levitez pe o bulă de săpun, printre mii şi mii de cuvinte, neavând legătură unul cu altul. Un puzzle imens, mă aşteaptă însă jos. Depinde doar de mine să completez puzzle-ul cu uşurinţă maximă sau nu. Pentru a nu o da în bară, câteodată fac drumul până jos de două trei ori. În funcţie de abilitatea mea de a alege şi a poziţiona cuvintele, pun lucrurile mai curând sau mai târziu în ordine.
Probabil ăsta e şi motivul din cauza căreia nu am mai scris în ultimul timp,de frică să nu scriu o înşiruire de cuvinte fără sens.

2010-06-25T17:52:00.008+03:00

Profilul consumatorului fidel

Urmând o facultate unde în peste 60% din cursurile urmate se foloseşte cuvântul "consumator" , am ajuns să cred că fiecare dintre noi este un consumator în raport cu ceva. Eu, spre exemplu, mă pot recunoaşte în modelul consumatorului fidel din toate punctele de vedere şi pe toate planurile. Dacă un produs mă cucereşte, nu încerc niciodată concurenţa, nici măcar într-un caz de forţă majoră sau lipsă de stoc. La fel se întâmplă în cazul, jobului, iubitului sau prietenilor. Rar recurg la schimbări drastice, şi atunci când o fac, cu siguranţă o fac având la bază argumente puternice şi o gândire îndelungată. Sunt unul dintre cei mai fideli consumatori, sunt clientul perfect. Sunt ca un popor păgân, care după ce îl cucereşti, îţi stă la picioare.

Nu-mi plac oamenii noi, produsele noi, joburile noi, colectivele noi, iubiţii noi. Nu-mi place ideea de deschidere în faţa unor alte şi alte persoane. Şi de aceea atunci când iau decizii de foarte multe ori ţin cont şi de lucrul ăsta.

Azi sunt în balanţă, sau în bilanţ. Încerc să mă gândesc în perspectivă luând mai puţin în calcul partea asta a situaţiei. Şi îmi cam dă cu minus. Nu-mi place , nu-mi place! Dar ce te faci dacă esti nevoit? Crezi că, copiilor mici le place să fie tinuţi în hamuri, sau câinilor în lesă?

2010-06-23T18:12:00.005+03:00

Da fată! Ceai verde!

De când mă ştiu am 42 de kg şi 1 m 20 înălţime. Niciodată nu mi-am pus problema greutăţii. Pentru că vine vara, pe majoritatea femeilor le apucă criza slăbitului, şi fiecare încearcă metodele proprii. Una cu pastile, alta prin înfometare. Una cu nu ştiu ce fel de diete, alta cu sport. Eu? Stau şi mă uit ca prostu' în calendar, nu mişc nimic.
Zilele trecute am mers în parc la plimbare cu fetele, după care ne-am oprit la o terasă la cico. În timp ce chelneriţa îi lua comanda prietenei mele, şi încercam să mă hotărăsc, aud printre sutele de voci din jurul meu - "mda, un ceai verde,te rog, fără zahăr". Rămân mută când realizez că vocea stătea la masă cu mine. O întreb printre zâmbete dacă s-a ţicnit de comandă pe căldurile astea sufocante ceai, şi mai ales spurcăciunea asta de ceai verde. Eh, şi iaca cum prietena mea se arată foarte deschisă să mă lumineze în privinţa ceaiului verde şi a beneficiilor pe care le aduce. Şi îmi povesteşte, şi îmi povesteşte, până când îmi spune că, de fapt, ceaiul ăsta o ajută să îşi păstreze tonusul după multele ore de sport. Pentru că păream oarecum neîncrezătoare, îmi promite că îmi dă un site de unde să îmi culeg informaţii.
După câteva zile, merg acasă, în oraşul meu natal. Cumnata mea, care are un fix cu dietele şi curele de slăbire, tot umbla cu o sticluţă de 500ml de colo colo sorbind des din ea. La întrebarea mea tâmpă "ce dracu ai în sticla aia?", îmi răspunde scurt - "Cum ce? Ceai verde! ". Deja ochii au început să îmi joace în cap. Eu chiar sunt de pe altă planetă? Bineinţeles că şi ea, a început să îmi povestească că, ceaiul verde e minunat în timpul dietelor. Că accelerează procesul de slăbire fără să dăuneze organismului. Că îl foloseşte pentru acţiunea lui diuretică şi antioxidantă. Că, că, că....
După un uichend de ceai verde, ajung la birou. Deja uitasem de certurile fetelor vis a vis de ignoranţa mea în privinţa ceaiului verde. Intru în bucătărie, unul din băieţi "Rodi, când mai mergi la cumpărături să iei şi ceai verde". N-am mai rezistat şi am exclamat " Ah, nu! Nu şi tu!"
Bineînţeles că săracu se uita la mine mai mult decât mirat. Ce credeţi? Şi el la randul lui, a început să îmi explice cât de bun e ceaiul verde pentru organism, datorita nivelului crescut de vitamine ce le conţine. Şi iaca, cum, de data asta un băiat, îmi explica şi dădea exemple de creme care conţin ceai verde, pe care eu trebuia să le ştiu, că ajută la încetinirea procesului de îmbătrânire a tenului.
Bineinteles că ultima întamplare mi-a pus capac şi m-a făcut să caut în lumea virtuală explicaţii despre problema în cauză. Printre multele situri am deschis prima pagina, Wikipedia, care m-a luminat parţial. Apoi am găsit un site interesant, www.sweetwood.ro, care după nume părea site de junky, dar după ce am explorat un pic, m-a cam tras de nas cu multitudinea de ceaiuri pe care le oferea. Şi ca să îmi fac un comeback mişto, am explorat bine, am sunat şi am aflat date despre livrare si că, pe timpul verii, pot face ceaiurile astea şi reci. Şi ete cum am să răspund şi eu când vor veni fetele în vizită şi mă vor întreba ce ceai e ăsta. "Cum fată, nu ştii? E ceai verde de la Sweetwood!"

2010-06-03T16:17:00.003+03:00

O mână de culori

Nu ştiu să desenez ori să pictez. N-am avut niciodată talent. Şi mereu m-am ofticat pentru asta. Ar fi fost mult mai uşor să vă arăt visurile şi lumea mea interioară. Lumea mea plină de culori şi peisaje suprarealiste şi supradimesionale. Am foarte mulţi oameni în jurul meu doar pentru că reuşesc să îi fac să viseze, sau să-şi permită ei lor să viseze. Sunt....precum covorul lui Alladin. Nu trebuie decât să mă iei de mână, să faci un pas şi să crezi în mine. Apoi închizi ochii şi te duc exact unde vrei, sau unde vreau. Îmi iau pensula plină de culori şi lipsită de talent şi măzgălesc ce nu-ţi permiţi să vrei. Chiar dacă pare un mare kitch te fac să zâmbeşti. Sunt micul spiriduş care după ce te zăpăceşte de cap cu miile de cuvinte pe care le emite pe minut, dă din vârful fesului şi te face să visezi în culori într-o lumea alb negru.

2010-05-26T17:33:00.003+03:00

Analogii şi diferenţe

"E diferenţă între a vrea şi a dori, ştii?" - îmi zice un glas piţigăiat de copil. Deşi am numai 1.56, mă uit uimită în jos privind persoana care a rostit fraza asta ce m-a lăsat fără cuvinte.
Ridic uşor din sprâncene şi încerc să leg o conversaţie la nivelul copilului din faţa mea. Are numai 8 ani şi mereu l-am numit copilul bătrân, căci este mult mai inteligent decât majoritatea copiilor de vârsta lui.
"Ce diferenţă e?" - îl întreb. "Dorinţa e doar un sentiment, care aşa rămâne. Când îţi doreşti ceva visezi cu ochii deschişi şi niciodată nu ai curajul să faci ceva. Când vrei, acţionezi indiferent de condiţii."
Ani de zile m-a bântuit explicaţia asta. Nu pentru că ar fi una doesebită ci pentru că, copilul care a spus-o, a spuns-o cu o siguranţă anume. Era sigur de ce spune şi a mai şi argumentat.
Văd în jurul meu oameni care nu mai au timp sau nu-şi permit lor înşile să viseze. Nu au timp să vrea. Nu au timp să iubească, să urască, să asculte sau pur şi simplu să vrea. Mereu au ceva mai important care le ocupă gândurile şi timpul. Singurele momente în care riscă să vrea sunt cele câteva ore pe care le petrec singuri acasă. Iar dacă au norocul să aibă un job solicitant sau nişte prieteni mai activi, nici alea nu există.
Alţii nu riscă, căci e posibil să facă alegerea greşită, şi greşelile te fac să suferi sau să meditezi. Ceea ce înseamnă că îţi pot afecta activităţile zilnice şi iar nu e bine.
Niciodată omul de lângă tine, idiferent ce hram poartă el în viaţa ta, nu va ştii ce ai fi vrut să faci, ce ţi-ai fi dorit, dacă nu îi arăţi sau spui. Niciodată! El nu va ştii că ai întărziat la întâlnire pentru că ai căutat un butic tot cartierul pentru ai cumpăra flori. Şi iaca cum unul pleacă cu orgoliul şi capul ploştit din cauză că nu te-a mai găsit la locul stabilit. Iar celălalt cu sentimentele rănite că şi-a pierdut timpul.
Eu? Eu am greşit de prea multe ori în viaţa mea pentru un om aşa de mic. Şi cu toate astea încă zâmbesc, am activităţi zilnice şi o mulţime de prieteni.

2010-05-20T16:20:00.005+03:00

O simplă dimineaţă

Dimineaţa asta mi-am permis să visez. Aerul, umezeala de afară, şi soarele care îmi pătrundea prin perdeaua verzuie mi-a făcut gândurile să zboare departe departe spre dimineaţa pe care o visez din liceu. Simplă, mult prea simplă pentru o femeie complexă.
Te văd aievea, într-un pat imens, cu lenjerie albă şi fină. Soarele ca şi în dimineaţa asta, încearcă sfios să pătrundă prin jaluzelele lăsate. Îţi îndepărtez încet mâna ce mă îmbrăţişează, mă ridic în linişte să nu te trezesc. Tălpile mele mici ating încet podeaua rece, sentiment care îmi place maxim. Nu port niciodată şosete în casă. De pe fotoliu iau cămaşa pe care ai aruncat-o cu o seara înainte şi păşesc. Mă îndrept spre bucătărie, intru, deschid geamul şi picurii de rouă pătrund prin crăpătura geamului şi îmi ating faţa adormită. La radio aud o melodie care se potriveşte perfect cu atmosfera, lucru care mă face să zâmbesc în tăcere ( Louis Armstrong - What a wonderfull World ). Mirosul de cafea mă trezeşte instantaneu. Tacticos aşez pâinea prăjită, mierea, sucul de portocale şi laptele. Îţi aud paşii pe hol, mă bucur că m-am încardat în timp şi nu trebuie să mă aştepţi. Bună dimineaţa!, îmi zici. Mă uit la tine şi mă văd în ochii tăi, mă văd în sclipirea lor. Chiar şi aşa somnoroşi. Mă iei în braţe pentru o secundă să îmi simţi mirosul. Zâmbeşti şi mă tachinezi spunându-mi că înot în cămaşa aia. Te îndepărtezi şi îţi aprinzi ţigara.
Oamenii din jurul meu spun că cer prea mult şi că voi rămâne cu visele. Însă pentru mine nu există compromis în sensul ăsta. Dacă pe lumea asta nu există această dimineaţă, atunci sigur există Louis Armstrong.

2010-05-17T20:59:00.002+03:00

Mândria la superltiv

Demult, în trecut, am întâlnit un bărbat care îmi vorbea de mândrie şi orgoliu masculin la superlativ. Din punctul lui de vedere nu trebuie rănit sau minimalizat, fiind unele din cele mai sensibile componente ale unui bărbat.
De curând am dat din nou de acest concept. Ei bine, lăsaţi-mă să nu fiu de acord şi să spun că din punctul meu de vedere orgoliul şi mândria exagerată este, şi vine din prostie. Nu te lasă să gândeşti şi îţi blochează şi întunecă simţurile. Şi poate mai târziu, când rămâi doar cu mândria, îţi dai seama că poate ai fi putut să o înlături în anumite cazuri.
Consider că numai un om care nu este îndeajuns de deştept poate lăsa mândria să îi împiedice acţiunile. Cum nu e normal să iei anumite decizii la cald sau într-o perioadă foarte tensionată, la fel nu e corect să acţionezi din spatele mândriei. Dacă nu reuşeşti să o laşi deoparte în anumite situaţii, poţi măcar să o iei de mână şi să o tratezi ca pe prietena ta, în nici un caz ca pe şefa ta.

2010-05-14T12:29:00.007+03:00

Cu creionul pe hârtie

Viaţa mea ca şi a celorlalţi oameni este plină de amintiri, de trăiri, chicote şi zâmbete ale oamenilor care au contribuit la dezvoltarea mea sau care au trecut întâmplător prin viaţa mea. Eu, ca şi alţi oameni, am un trecut şi un viitor. Sufletul meu, şi tot ce păstrez în el arată ca un sul de hârtie. Uşor gălbuie, cerată, pe care desenez sfios cu creionul întâmplările prin care trec şi oamenii cu care interacţionez. Hârtia se derulează de la dreapta la stânga încet şi stângaci uneori. De-a lungul anilor am încercat să fentez sistemul şi am mai folosit guma de şters pentru câteva personaje pentru a retuşa pe ici pe colo. De cele mai multe ori a ieşit mai urât decât originalul, drept pentru care am preferat să rulez coala şi am continuat să desenez.

Câteodată am impresia că sunt defectă. Că uit repede. Uit lucruri şi oameni care la un moment dat erau universul meu. Întâmplător îi văd din când în când pe stradă şi deşi eu ştiu că au existat în viaţa mea şi că le ştiam întreaga poveste, mă uit ca prostul. Dau search în baza de date şi...blank. Nimic, gol. Nicio informaţie, nicio amintire, nimic. Nici măcar contextul în care i-am cunoscut. Iar dacă cineva m-ar întreba dacă cunosc persoana respectivă, primul răspuns instictual ar fi nu. Nu pentru că aş vrea să ascund ceva, ci din simplu motiv că nu aş avea cum să argumentez sau să detaliez răspunsul meu.
Să se întâmple asta pentru că sistemul meu defensiv refuză amintirile cu persoanele care m-au rănit sau pentru că nu au făcut nimic deosebit faţă de alţi oameni?

2010-05-13T14:27:00.007+03:00

Necunoscutele cărări

Chiar dacă în viaţă nu primesc tot ceea ce-mi doresc, îmi rezerv dreptul de a lua singură din când în când. Închid telefonul şi laptopul, renunţ la tehnologie şi prietenie, la tocuri şi fug în locuri dragi mie, sau locuri care îmi devin dragi după ce le descopăr. Îmi place să cunosc locuri noi, cu istoria şi obiceiurile lor. Cu oameni diferiţi de ceea ce am eu în jurul meu. Mă fascinează orice loc nou care îmi completează cunoştinţele şi mă întregeşte pe mine ca om. Sunt ca un copil care moare de nerăbdare să desfacă cadoul de Crăciun primit în dar de la părinţi.
Nu sunt o naţionalistă, lecţia asta nu s-a predat la şcoala pe care am urmat-o, însă iubesc ţara asta. Îmi place, nu pentru că e frumoasă sau pentru că are peisaje extraordinare, nu pentru că nivelul de trai e superior altor tări sau pentru că statul ajută tinerii în dezvoltarea lor, ci pentru că pentru mine aici e acasă. Aici sunt amintirile mele, aici e familia mea, aici simt şi trăiesc. Aici iubesc şi urăsc cu patima care mă reprezintă. Aici sunt şi pot fi eu. Până şi mirosul de dimineaţă dintr-o zi de vară ploioasă îmi place. Umed şi rece. Chiar şi taximetristul care m-a adus în dimineaţa asta la muncă m-a făcut să zâmbesc, prin alegerea lui total neinspirată de a mă delecta cu o porţie de manele super premium.

Asculta mai multe audio Muzica

2010-05-03T09:59:00.007+03:00

Iubesc primăvara!

Primăvara florile înfloresc şi totul renaşte. Până şi sufletul meu. Dacă te trezeşti mai devreme ai să vezi că până şi păsările au alt glas şi sunt parcă mai voioase. Până şi florile din parc îţi zic aievea buna-dimineaţa, înclinându-şi capul în faţa ta.
Deşi merg cu acceaşi maşină, mă trezesc la aceeaşi oră, am acelaşi job şi aceeaşi prieteni ca şi până acum, îmi râde sufletul. Un mare aport la această stare de spirit o are primăvara. Care mă face dimineaţa să zâmbesc când mă trezeşte cu o rază de soare călduţă, sau când prin traficul aglomerat al Bucureştiului îndrăzneşte să îşi lase razele de soare jucăuşe să se piardă in părul meu.
Mă uit în jurul meu când stau la semafor. Oamenii par pierduţi în propriile gânduri sau grăbiţi să ajungă la întâlnirea la care oricum au întârziat deja. Un domn din maşina de lângă mine mă priveşte mirat, neînţelegând dacă vorbesc singură sau la hands-free. Iar eu de fapt cânt pe versurile melodiei de la radio, îmi întorc privirea spre el, şi, ca să îl mai destind îi zâmbesc galeş şi îi fac cu mâna. Se face verde şi îmi văd de drum. Ajunsă la birou îmi încep treburile cotidiene printre periplul de melodii la fel de zâmbitoare ca mine azi.

2010-04-29T10:08:00.008+03:00

Un om pe nişte scări

Îmi pare rău că scriu acest post. Mi-aş fi dorit să nu-l scriu, pentru că ştiu că mulţi dintre voi, cei care mă citiţi în mod constant mă veţi certa, însă din păcate asta gândesc şi cred.
Am crezut că e doar punctul meu de vedere , dar, în urma unei discuţii , cu un personaj de gen masculin , mi-am dat seama că s-a transformat într-un fenomen. Poate presa a avut un mare aport, poate sutele de bărbaţii cu puţină carte şi la fel de puţină minte , care s-au îmbogăţit peste noapte, poate femeile care sunt dispuse la compromisuri majore sau poate doar pentru că este un pas în evoluţia omului.
Bărbaţii, în marea lor majoritate, indiferent de vârsta sau apartenenţa socială sau culturală , indiferent cât de bărbaţi sau mai puţin bărbaţi sunt, nu mai vor femei adevărate pentru că îi sperie eventuala competiţie. Vor...o femeie. Sau măcar o umbră de femeie, dar frumoasă să fie. Lucru care alterează atât părţile implicate cât şi relaţiile. Şi fără să vrem apar victime colaterale în chipul generaţiilor ce ne urmează. Fetiţele ce o au exemplu pe Bianca Drăguşanu, care aşa cum e a ajuns să fie cu un bărbat precum Cătălin Botezatu. Pe Monica Columbeanu, care a devenit "visul american" al oricărei fetiţe . Pe Ricky, care deşi nu vorbeşte, femeile îl vor în disperare, iar exemplele pot continua. Toate aceste lucruri nu ne ajută deloc în evoluţia noastră ca specie, ci mai degrabă ajută la involuţie. Exemplele feminine fac fetele să creadă că asta înseamnă normalitatea, şi multe dintre ele se vor supune, iar cele masculine fac bărbaţii să creadă că şcoala şi educaţia este doar un moft şi cardul sau sigla maşinii vorbesc de la sine . Trăim repede şi superficialitatea primează. De ce să pierzi timpul cunoscând-o şi înţelegând-o când ai alternativa facila?

2010-04-22T23:46:00.010+03:00

Românisme

La unu din joburile mele, din puţinele mele joburi, căci dupa cum îmi spunea cineva de curând, sunt foate tânără, am avut foarte mulţi colegi englezi. Unii mi-au devenit prieteni, alţii au rămas la stadiul de simplii colegi. Idiferent de hramul pe care îl purtau, în momentul în care ne întâlneam mai mulţi români, eram nevoită sa traduc sau să vorbesc în mare parte în engleză. Probleme apăreau când unul din interlocutorii mei români scăpau câte o păsărică de genul: “ 'tu-ţi dumnezeul mă-tii”, " grijania mă-tii", "te bat de îţi sună apa în cap","futu-ţi morţii mătii", sau alte românisme din astea. Cum dracu să le traduc englezoilor expresiile astea? Cum? Chiar dacă ai încerca, nu are acelaşi haz şi acceaşi savoare. Parcă în româneşte ţi se umple gura când le spui. Nu râde, că de curând am trăit din nou experienţa asta, şi m-am blocat din nou printre zâmbete. Naţie de idioţi ce suntem!( de data asta în sensul drăgălaş ). Tare curioasă aş fi să aflu etimologia acestor expresii!

2010-04-15T22:16:00.006+03:00

Spectacol de varietăţi

Urăsc proştii, frustraţii şi snobii. Adesea îmi provoacă indignare şi comentarii acide. Prietena mea din liceu, cu care mai am discuţii de om gânditor, îmi opreşte pornirile furtunoase spunându-mi că sigur când proporţia dintre oamenii buni şi cei răi va fi disproporţionată Dumnezeu îşi va scoate aspiratorul sau mătura şi va purcede. Calitatea oameilor nu ţine de aprecierile sau de preferinţele noastre ci de graficele Lui. Ne ia frumos de o aripă, ne aşează în faţa graficului şi dacă depăşim înălţimea sau greutatea maximă admisă ne bagă la reciclat. Şi nu, nu cred că se poate scăpa cu o simplă muştruluială sau cu moartea subită. Cred că pedeapsa va dura până când persoana va realiza că trebuie să facă nişte schimbări la soft. Bineînţeles că ar putea exista mai multe feluri de reciclat sau de recuperare. Precum hainele pe care le bagi la spălat, pe categorii. În funcţie de calitatea materialului sau de cât de murdare sunt, alegi un program. Probabil la fel e şi cu recuperarea calităţii umane a oamenilor degradaţi. Probabil îţi sunt date diferite şanse sau ocazii pentru a te recupera. Iar la sfârşit varianta hard. Şi vor rămâne doar picăturile care se lipesc de mâna Lui, şi doar cu ele se va răcori.
Prietena mea spune că e greu să-ţi faci prieteni adevăraţi după perioada adolescenţei, că intervin interese şi orgolii. Şi că oamenii evită să îşi arate sufletul de frică.

2010-04-08T16:57:00.005+03:00

Cei şapte pitici

Gândurile mele sunt precum piticii din Alba ca Zăpada. Cu căciuliţe lungi până la genunchi, cu faţa bucălată şi pantofi supradimensionaţi. Şi ies la iveală doar seara, când ajung acasă. Parcă obosiţi de atâta muncă, îşi descalţă grelele încălţări şi se urcă în patul minţii mele. Şi uneori îi aud discutând şi parlamentând pe baza unui subiect până adorm. În funcţie de întâmplările din ziua respectivă unul dintre ei e mai convingător şi preia frâiele discuţiei. Alteori, când au muncit mai mult în timpul zilei, adorm imediat. Zilele astea au fost amorţiţi, şi singurii care au stat treji au fost Mutulică şi Piticul Morocănos. Lucru care m-a făcut şi pe mine şi rândurile ce vi le scriu să fie în silentios tampa. După câteva zile însă le-a pierit somnul şi celorlalţi şi au început să şuşotească comportamentul celor doi. Şi şuşotesc de câteva zile bune, însă eu nu-i bag în seamă. Pentru că am o vagă impresie că vor să mă certe, prefer să mă fac că dorm în fiecare seara.

2010-03-30T16:15:00.006+03:00

În ritm de samba

O palmă doare întotdeauna, iar dacă întorci obrazul şi mai primeşti una parcă doare şi mai tare. Dacă e cald şi faţa ţi-e umedă se lipeşte si efectul durează şi mai mult. Obrajii îţi ard, însă buzele şi sufletul zâmbeşte şi dansează în ritm de samba.
E întuneric şi nu văd nicio lumină care să mă ghideze şi nicio mână care să mă ţină şi să-mi arate drumul. Nici măcar a ta. Îmi cântă însă gândul, vorba unei prietene. Dar pe repeat, over and over aceeaşi melodie.
O melodie care mă face să dansez. Şi merg în paşi de dans. Cu ochii larg deschişi şi melodia mea în cap. Nimeni nu înţelege de ce zâmbesc. Nici nu trebuie. Nu mă cunosc, căci în atâţia ani nu s-au aşezat nici măcar o dată pe aceeaşi bancă cu mine. Iar în lumea lor nu există samba, e doar un beat năuc ce seamănă a muzică doar. Ei nu ştiu să danseze, doar privesc.
În contextul ăsta nu-mi pasă dacă le dă cu minus sau cu plus, căci ştiu să dansez şi asta nu se uită. Dacă vrei te pot învăţa şi pe tine.

2010-03-15T12:46:00.007+02:00

Independenţa feminină

E cunoscut faptul că de-a lungul anilor femeile au luptat să-şi câştige independenţa din toate punctele de vedere şi că încearcă picior de egalitate cu bărbaţii. Că am început să purtăm din ce in ce mai des pantaloni, că fumăm mai mult ca o mare parte dintre ei, că injurăm ca nişte birjari, că ne creştem copii singure şi că agăţăm la fel de facil ca şi ei. Avem cu toţii exemple de femei pe poziţii cheie în companii multinaţionale.
Îmi place ideea de recunoaştere a meritelor femeilor în societate, însă din păcate majoritatea femeilor percep prost această independenţă. Am întâlnit aşa de multe femei independente în ultimul timp încât am ajuns să cred că sunt casnică. Cunosc femei care au contul lor în bancă, alimentat de iubit. Maşina lor, cumpărată de tata. Geantă Hermes, primită cadou de la amant şi casă de la părinţi. Sparg sume cu trei zerouri în euro în cluburi cu fetele sau prietenii în timp ce soţul munceşte până seara târziu.
Nu încurajez independenţa în exces. Ne tâmpeşte la cap, ne face să subapreciem ce avem şi sacrificiile pe care le fac bărbaţii pentru noi.

2010-03-13T09:59:00.005+02:00

Normalitatea şi limitele ei

Ca majoritatea lucrurilor din viaţa noastră şi normalitatea e relativă. Societatea în care trăim e împărţită pe subcategorii. Fiecare subcategorie are limitele proprii ale normaliitatii şi examene de aderare. Pentru unii ştirile de la ora cinci înseamnă normalitate, nimic ieşit din comun, pentru unii înseamnă o simplă informare, pentru alţii realitate, iar pentru unii cazuri izolate. În unele subsocietăţi e normal să-ţi cunoşti îndeaproape, din toate punctele de vedere, toţi membrii de sex opus. E un must, e normal, un stil de viaţă. În altele, e normal să foloseşti membrii societăţii ca pe nişte obiecte perisabile. Atâta timp cât îţi pot facilita nişte informaţii, beneficii sau ajutor, sunt pe lista preferenţială, când scopurile au fost atinse sunt trimişi la remat. În altele, prietenii merită orice sacrificiu, indiferent de situaţie. În unele, soţul/soţia este laitmotivul existenţei pentru care merită să faci orice. În unele joci rolul unui simplu pion sau refugiu când frustrările te prind din urmă şi familia nu te înţelege. Pentru a face parte trebuie dedicaţie totală, la orice oră şi sacrificiul egoului. În toate cazurile încălcarea limitei sau răzvrătirea se plăteşte cu expulzare. În funcţie de maturitatea egoului şi al alter egoului te vei supune sau nu.

Pentru mine normalitatea înseamnă să nu întreci limitele bunului simţ în nicio situaţie, sau ale moralităţii, pentru că, dacă o fac, din păcate, conştiinţa mea e un pic mai mare decât mine.

2010-03-08T17:14:00.007+02:00

Taler cu două feţe

Adesea încerc exerciţii care îmi confirmă sau nu calitatea oamenilor ce mă înconjoară. Exerciţii care reprezintă un examen pe care îl poţi trece cu aceeaşi uşurinţă cu cât îl şi poţi pica. Nu sunt mereu atentă la aceste detalii însă când sunt în dilemă, ele fac diferenţa.
Dacă împarţi faţa unui om în două bucăţi aproximativ egale pe axa ochilor, ai să observi cu stupoare că partea superioară spune exact inversul celei inferioare în foarte multe cazuri. Dintotdeauna am încredere, pe lângă instinctele mele primare în partea superioară a feţei unui om. Şi anume ochii. Încă nu am întâlnit un om îndeajuns de iscusit încât să poată sincroniza reacţia ochilor cu cea a buzelor, reacţia spontană şi imediată, atunci când are ceva de ascuns. Majoritatea o stăpânesc foarte bine pe cea a buzelor, dar cea a ochilor dă de cele mai multe ori greş. Aş putea să scriu un întreg tutorat pe baza acestui subiect, de la motivele din cauza cărora se dilată pupilele până la schimbarea periodică a culorii sau luminozităţii ochilor. Însă prefer să mă rezum doar la câteva fraze, spunând că sunt extrem de dezgustată de calitatea oamenilor cu care sunt obligată sa interacţionez. Zilele astea le-am dat teză, şi puţini au avut notă de trecere, lucru care nu m-a dezamăgit însă m-a întristat şi scârbit. Unul din puţinii oameni care a luat notă mare este exact omul în care sunt singura care crede. Acum trebuie să îi împart între corigenţi şi repetenţi.

2010-03-06T21:15:00.007+02:00

Curaj sau tupeu

Deşi am făcut o facultate care "m-a învăţat să scriu" , azi am optat pentru un titlul gen tabloid. Şi se referă din nou la bărbaţi şi comportamentul lor. Uitându-mă în jur şi trăind printre ei, observ tot mai des retragerea lor şi transformarea lor din prădător în pradă sau în simplii spectatori. Din ce în ce mai mulţi bărbaţi aşteaptă să fie abordaţi, din diferite motive. Unii din timiditate (ăştia au existat dintotdeauna), alţii din simplu confort, alţii.... Alţii , culmea, din frica de a fi respinşi. Lucru mai mult decat idiot, căci asta nu e o tragedie. Toţi am fost respinşi cândva, indiferent de sex. Îţi iei vorbele şi mergi mai departe. Categoria asta aşteaptă zeci de mii de semnale de la femeia în cauză pentru a face un pas. Semnale care le oferă siguranţa reuşitei. Dar dacă din întâmplare femeia respectivă îşi încheie şireturile la pantofi când treci pe lângă ea şi nu te vede, ce te faci? Cealaltă jumătate , care preferă să fie prădător, incepe din ce în ce mai des, să epateze prin gesturi şi texte de prost gust, majoritatea cu tentă sexuală.

În viziunea mea bărbaţii trebuie să fie protectori şi masculini. Să ofere siguranţa şi să te cucerească, chiar şi cu gesturile tâmpite şi stângace pe care le face în itimitate.
Şi iată cum zeci de superfemei sunt singure şi sute de bărbaţi sunt singuri, din cauza unor miştouri tâmpite.

2010-02-23T20:21:00.011+02:00

Sindromul secolului XXI

De curand am experimentat, din nou, mersul cu tramvaiul. Chiar dacă sunt căsătoriţi, au alături o persoană care îi iubeşte sau zeci de prieteni, oamenii se simt din ce în ce mai singuri şi încearcă să combată singurătatea. Nu mai pot sta singuri cu gândurile lor nici măcar o staţie de tramvai. Am observat zeci de alternative pentru a nu se simţi singuri. Unii stau cu căştile în ureche, alţii vorbesc la telefon sau chiar ascultă muzică de la telefonul mobil fără căşti, gângurind în ton cu melodia, de cele mai multe ori manea. Pornind de la o simplă observaţie, mi-am îndreptat atenţia spre acest sindrom. Şi am observat, cu stupoare, că până şi la restaurant oamenii nu pot sta singuri la masă, nici măcar cele 10 minute în care companionul merge la toaletă. În majoritatea cazurilor la întoarcere îl găseşti vorbind la telefon.

Pe stradă găseşti acelaşi efect, oameni în grupuri de cel puţin doi, iar cei singuri cu tot felul de îndeletniciri adiacente. Până şi la birou, ajungi să vorbeşti singur, dacă ai epuizat toate celelalte variante, care sunt foarte variate - messenger, mail, telefon, colegi de birou, intâlniri de afaceri, şedinţe etc. Fugim din ce în ce mai mult de noi şi de gândurile noastre. Mie mi se pare tare interesant acest sindrom. Prefer mai întâi să mă cunosc pe mine şi apoi lumea, nu să mă uimească anumite porniri sau reacţii ale mele. Poate pentru ca mereu am fost mânată de o herghelie de cai sălbatici.

2010-02-15T14:13:00.006+02:00

Post Valentine's Day

Ca majoritatea femeilor îmi găsesc timp, periodic, să bântui prin mall-uri, aşa fără nicio direcţie, poate pică ceva. Măcar un accesoriu. Din experienţă am învăţat că atunci când nu cauţi, sigur găseşti ceva.
Iată că săptămâna trecută după-amiaza de vineri a fost sacrificată pentru mall. După ce am înfruntat circulaţia Bucureştiului de vineri, am reuşit să ajung în parcarea uriaşă a mall-ului în cauză. Parchez şi mă îndrept agale spre uşile automate ale intrării. Păşesc discret şi....deodată mă trezesc într-o agitaţie totală. Parcă am păşit într-o altă lume. O lume a femeilor agitate. Multe, îngrozitor de multe, de toate înălţimile, de toate tipurile sociale, mai frumoase, mai urâte, dar toate, absolut toate îngrozitor de gălăgioase. Parca nimeni nu muncise în ziua aia. M-am gândit că e o zonă cu magazine mai accesibile şi poate în alte zone intru în normal. Cu cât înaintam cu atât apăreau mai multe şi mai multe şi parca mai haotice. Nici una nu era singură, erau grupuri, grupuri pentru a-şi cere părerea. În magazine toate vorbeau despre cadouri, despre bărbaţi. Eu? Încă în ceaţă...
" Fată da el, oare ce îmi cumpără", " I-am zis deja ce vreau, aşa că nu îmi fac griji" şi tot felul de astfel de fraze. În cele din urmă inimioarele din jur mă fac să mă trezesc la realitate. It's Valentine's! Un motiv în plus de a merge la cumpărături fără a fi certate. Îţi cumperi lenjerie nouă? Sigur nu te va certa că ai cheltuit banii deşi ai sertarele pline, căci ai vrut să-l surprinzi. Îţi iei rochie nouă? Era necesară pentru cina din seara cu pricina. Tratamente cosmetice şi saloane? Clar trebuia să fii pusă la punct, că doar e pentru el! Orice bănuţ cheltuit în perioada asta e pentru el. Orice ocazie, orice sărbătoare trebuie valorificată, căci...e doar o dată pe an. Norocul nostru că sunt mai multe sărbători pe an!

2010-02-10T17:06:00.007+02:00

Just do it!

Pentru că zilele trecute vorbeam de demoni, iată că de cîteva zile a apărut unul nou, care reuşeşte nu numai să mă pună pe gânduri ci şi să-mi strice dispoziţia. Demonul tristeţii. De câteva zile mă tot gândesc la cât de scurtă e viaţa şi cât de păcat e să o trăieşti mulţumindu-te cu ce primeşti de la ea, fără să lupţi pentru ce îţi doreşti.
Făcând un review al situaţiei mele actuale mi-a dat, culmea, cu minus. Şi nu din cauza faptului că m-aş afla într-o situaţie mizeră sau de căcat, ci din cauza faptului că nu sunt nici pe departe mulţumită de situaţia mea actuală. Deşi sunt conştientă că sunt persoane mai jos decât mine şi că pentru vârsta mea sunt bine unde sunt... nu sunt mulţumită. Pentru că de doi trei ani simt că nu am progresat. Sunt la aceeaşi linie de start. Care între timp din cauza condiţiilor meteorologice a dispărut, abia dacă se mai vede. Indiferent din ce colţ privim sau din ce plan, sunt tot acolo, la linia de start. Peisajele s-au schimbat, personajele au venit, au plecat, eu...tot acolo sunt. Momentan mă chinui să găsesc soluţia care să mă ajute să pornesc la drum, că sunt sigură că există. Hmm....gânduri multe, acţiuni, cam puţine. Aşa că...să purcedem, sau vorba lui Nike... Just do it!

2010-02-09T16:39:00.005+02:00

Demonii sufletului meu

De-a lungul anilor am fost vizitată adesea de tot felul de demoni. Unii au reuşit să pună stăpânire pe mine pentru o perioadă, alţii m-au învăţat să lupt. Unii mi-au arătat că greşesc iar alţii nici măcar nu au reuşit să mă facă să îi observ. În toţi aceşti ani au venit în cascadă, aduşi unul de altul.
Primul mi-a apărut când eram doar o puştoaică, era demonul fricii. Mă bântuia adesea, mă speriam până şi de umbra mea. Îmi era îngrozitor de frică de întuneric. Apoi el, l-a adus pe altul, cel al ambiţiei. A fost cel care m-a adus aici unde sunt acum şi m-a ajutat să-mi înving fricile şi slăbiciunile. Îmi şoptea adesea în ureche că trebuie să-mi înving fricile exact cu obiectul fricii. Şi a mers. Apoi a venit emoţia cu lacrimile de rigoare.Tremuram când trebuia să vorbesc pe scenă. Parcă mă văd de Crăciun în halatul de doctoriţă, plângând atât de tare încât nu am mai reuşit să îmi spun versurile demult învăţate, din cauza suspinelor.Demonul dorinţei, m-a scăpat de emoţie. Peste ani, frica a revenit, dar mult mai amplă şi mai puternică, atât de puternică că şi-a făcut lăcaş în sufletul meu până în anii facultăţii. Apoi iubirea, a venit ca o furtună, şi la fel a şi plecat. Apoi inevitabil a venit durerea. Care a fost înlăturată de demonul tăcerii. Încet , încet a venit liniştea şi armonia şi din nou a pătruns demonul iubirii. De data asta a pătruns încet, ca un mic viermişor care încearcă să posede un fruct proaspăt. Mai puternică şi mai răutăcioasă decât prima oară, iubire care a adus cu ea un demon al dracu de rău. Gelozia. Demon ce a pătruns din toate direcţiile, atât de năucitor încât nu ştiam de unde să-l opresc, ce buton să apăs. Aceşti doi demoni s-au împrietenit atât de bine încât au mai chemat unul, să aibă cu cine să se joace. Furia. Acest amestec a fost ca un cocktail molotov. Greu de stăpânit. Dar din fericire pentru mine, vârsta şi mediu în care trăiesc mi-au adus în dar înţelepciunea, care cu greu a reuşit să le stăpânească şi să le alunge, insă a reuşit. Acum, toţi demonii care au fost îndeajuns de puternici să reziste şi care m-au ajutat în evoluţia mea. Atât cei buni cât şi cei răi sunt asezaţi în sufletul meu, în colţuri diferite, ca nişte piese de puzzle. Din loc în loc sunt golurile pieselor care încă lipsesc.

2010-02-03T20:22:00.006+02:00

Dileme existenţiale

Când eşti mic părinţii te învaţă să mergi, să mănânci, să te îmbraci, să cânţi, să citeşti, îţi coturează personalitatea. Încet, încet tot ei te lasă să greşeşti şi să te educi singur, sau să înveţi din propriile greşeli. Unii dintre noi învăţăm, alţii nu. Unii mai devreme, alţii mai târziu.
Ca mulţi oameni, am momente când am atât de multe întrebări care încep cu de ce, încât nici Sf. Petru nu mi-ar putea răspunde nici dacă ar vrea. Uneori timpul îmi răspunde, alteori rămân fără răspuns. Alteori prietena mea, care e clar mai înţeleaptă decât mine, îmi dă nişte explicaţii atât de facile încât îmi e ruşine că mi-am pus acea întrebare. Ea îcearcă destul de des să îmi explice că intenţiile bune nu sunt mereu privite cu ochi buni, căci unii oameni au vederi limitate. Şi nu au aceleaşi limite intelectuale ca noi. Şi oricât ai încerca sau ce căi de a te explica nu eşti înţeles. E ca şi cum un uriaş de 2,5 metrii ar încerca să îl facă pe un pitic de 1 m să vadă lumea de sus zilnic. Sau ca şi cum ai încerca să îi explici unui om care n-a văzut niciodată, culorile primăverii.
Mă enervează că sunt momente când îţi doreşti ceva din tot sufletul şi nu iese, nu iese nici de frică. Acum câţiva ani, am avut un accident groaznic, şi toate cele 3 luni în care am stat imobilizată m-am întrebat "de ce eu". În fiecare zi, în fiecare seară, mă întrebam acelaşi lucru. Am întrebat-o până şi pe mama dacă am supărat-o vreodată atât de rău încât să merit acel lucru. Atunci, singurul răspuns pe care l-am primit a fost: Dumnezeu te încearcă şi ştie că poţi. Tâmpit răspuns! Ei bine, dacă aia a fost răsplata pentru tăria şi forţa mea interioară, sunt tare curioasă care va fi răsplata pentru slăbiciunea şi neîncrederea mea.

2010-01-29T11:14:00.004+02:00

Masca de dimineaţă

Fiecare dintre noi avem o constantă a personalităţii noastre, care ne caracterizează. Însă cu toate astea, suntem obligaţi uneori să ne strunim pornirile şi să ne comportăm altfel decât am fi făcut-o în mod normal. De când locuiesc singură şi trebuie să fiu atentă la deciziile pe care le iau, că nu are cine să îmi disculpe comportamentul sau cine să mă ajute să ies din rahat, am învăţat să îmi folosesc măştile din dotare.
E deja 7.45 şi ca în fiecare dimineaţă îmi piuie telefonul pentru a mă trezi. Apăs alene pe butonul trei al telecomenzii pentru a mă informa asupra violurilor, crimelor sau catastrofelor petrecute peste noapte ( stirile de dimineaţă). După câteva minute bune îndraznesc să-mi deschid ochii şi să privesc amalgamul de culori din faţa mea. Peste alte câteva minute mă mobilizez şi mă îndrept spre baie. Apoi ceva timp îl petrec în faţa şifonierului cu uşile larg deschise pentru a mă hotărî cum mă îmbrac. Această decizie depinde parţiali de factori precum, vremea de afară, starea de spirit şi nu în ultimul rând de importanţa activităţilor pe care le am programate pentru ziua în curs.
Ca accesoriu principal, îmi pun, în fiecare zi negreşit o mască asortată. Colecţia de măşti se pare că se înmulţeşte odată cu vârsta. Am măşti serioase, colorate, vesele,triste, zâmbitoare sau chiar timide. Am foarte multe momente în care refuz să îmi pun masca, căci vreau să fiu eu, dar....de fiecare dată îmi dau seama că oamenilor nu le place realitatea. Şi nu e vorba de realitatea mea, ci de realitate în general. Ne place să visăm ca mai apoi să dăm vina pe viaţă că nu ne-a dat ce ne-am dorit. Dacă am accepta realitatea aşa cum e ea, fără să folosim aceste măşti ar trebui să ne recunoaştem greşelile, lucru greu de acceptat în unele cazuri. Deci..."It's party time " !

2010-01-27T17:41:00.006+02:00

Ereditar

Clar, femeile sunt tâmpite! Nu numai bărbaţii sunt ăia care reuşesc să dea cu piciorul unei relaţii frumoase ci şi femeile.
Citesc cu regularitate un singur blog.Culmea! Cel al unei prostituate de lux. Exact genul de meserie pe care nu-l înţeleg şi nu-l apreciez deloc. Însă cu toate astea, din pură curiozitate de a cunoaşte şi o altfel de viaţă decât a mea, chiar şi în cuvinte, îl citesc cu regularitate. Femeia asta care scrie, pe lângă faptul că e de o sinceritate debordantă, are un mod foarte plastic de a se exprima. Pictează în cuvinte vastele sale partide de sex şi toate experienţele sale. E mai mult decât evident că nu duce lipsă de neuroni, de experienţă culturală sau fineţe educaţională. Cu toate astea se află în această ingrată poziţie socială. Citind printre rândurile posturilor ei îţi dai seama că deşi are aşa multe atuuri, are un mare handicap emoţional. Nu ştie să iubească. Şi mai rău...nu vrea să înveţe. Sau nu poate... Pentru că tocmai a dat cu piciorul unei posibile iubiri. Unei iubiri, care i se poate arăta foarte rar. Fără reproşuri şi prejudecăţi, şi cel mai important fără trecut. Nici măcar motivul pentru care a făcut asta nu e îndeajuns de plauzibil. Acestea fiind faptele nu pot decât să afirm că suntem cu toate nişte tâmpite. Ne lipim ca idioatele de ce/cine nu trebuie şi investim totul în nimic, iar când trenul potrivit vine în gară suntem la toaletă, ne spălăm pe mâini. Nişte idioate!

2010-01-21T14:47:00.005+02:00

Injurii

Am fost înjurată de multe ori, în gând sau cu voce tare. De oameni care mă cunoşteau sau nu. De multe ori m-am supărat, alte ori am zâmbit. De cele mai multe ori mi-a trecut supărarea destul de repede. Puţine lucruri m-au afectat de-a lungul timpul astfel încât să îmi mai aduc aminte de ele.
Pentru mine cea mai urâtă şi dureroasă jignire e să-mi spui că te-am dezamăgit. Să ştiu că un om credea în mine şi eu am reuşit să îi spulber nişte vise, speranţe sau credinţe. E un pic prea mult. E ca şi cum îi promiţi copilului tău că de ziua lui îi cumperi bicicletă şi uiţi de ziua lui. Diferenţa e că pe copii îi împaci repede, că sunt mici şi uită, iar o bicicletă şi o maşinuţă îl va face să uite dezamăgirea. Dar pentru oamenii mari e mai greu, pentru că e posibil ca cu următoarea ocazie în loc să îţi întindă mâna să traversezi strada, să şi-o bage în buzunar să nu-i îngheţe. Nu suport să văd ochi trişti şi dezamăgiţi, aşa ca de căţeluş, ochi pe care îi avem cu toţii în anumite circumstanţe.
Azi sunt dezamăgită...

2010-01-20T23:08:00.006+02:00

Hmmm....ce zici?

Câteodată urăsc societatea asta superficială în care trăim, pentru că mediul în care ne învârtim ajunge să ne conducă viaţa sau cel puţin ne face să vedem situaţiile prin ochii lui. Nu mai putem lua decizii de niciun fel singuri. Nu e deajuns că se cer referinţe când suntem angajaţi sau când vrem să pătrundem într-un mediu exclusivist. Acum se cer referinţe şi când îţi place cineva. Trebuie neapărat să ştii cu cine a mai fost, ce temperament are, ce îi place şi mai ales cu e în pat. Nu mai avem timp să ne cunoaştem şi să ne descoperim, vrem să luăm totul pe tavă, drept urmare m-am gândit să îmi fac un cv amoros/comportamental. Aşa nu risc să pierd omul pe care îl aştept din cauza eventualelor referinţe nefavorabile. Dacă va intreba o persoană care nu mă place, sau dacă va întreba o persoană cu care am fost mitocancă, dură sau prea rece? Că deh, sunt şi eu om, şi nu mă pot comporta cu toată lumea la fel. Nu pot iubi 1000 de oameni, nu pot trece cu vederea tot, nu am aceleaşi afinităţi cu toţi oamenii. Dar totuşi cred că n-ar trebui să-mi fac griji căci cu siguranţă nu voi fi niciodată cu cineva care iubeşte mai mult lumea decât pe mine.
Ca mai toate lucrurile şi referinţele astea sunt relative. Pentru că faptele sunt subiective. Se văd diferit din unghiuri diferite, ca o pictură abstractă privită de oameni diferiţi cu background şi educaţie diferită. Clar! Nu-mi plac referinţele indiferent dacă sunt favorabile sau nu, căci nu sunt general valabile. Aşa că vă rog nu mă mai întrebaţi de nimeni căci sigur voi ocoli subiectul sau nu voi spune adevărul în întregime.

2010-01-17T20:41:00.005+02:00

Recunoştere

Am tot scris despre bărbaţi, despre ei, despre atitudinea şi comportamentul lor. Şi de fiecare dată mi-a dat cu minus. Şi nu pentru că am vrut sau pentru că îi desconsider, ci pentru că alea erau concluziile în urma evenimentelor despre care scrieam. Azi, a venit vremea să recunosc că am fost plăcut impresionată să observ că mai există bărbaţi care îşi protejează relaţia şi implicit femeia de lângă ei. Că pot să facă cu uşurinţă lucrurile în aşa fel încât să le fie bine lor fără să o supere pe ea sau să o pună într-o situaţie jenantă, evitând situaţiile delicate. Făcând-o să se simtă importantă totodată. Aşadar, deşi sunt extrem de obosită, zâmbesc în colţul buzelor privind retroactiv, mirându-mă de mine. Pentru că, nu numai că am ajuns să scriu un post în favoarea voastră dar şi pentru că îmi scot pălăria în faţa celor care ştiu să jongleze situaţiile, în care sunt puşi, în favoara lor. Iar pentru voi fetelor, care aveţi un astfel de exemplar acasă, am un singur sfat. Păstraţi-l cu sfinţenie!

2010-01-14T01:40:00.009+02:00

Credit de nevoi personale

Se poartă relaţiile. Relaţiile de toate felurile, dar în general cele fără obligaţii. Toată lumea are o astfel de relaţie sau a avut. E ceva aproape obligatoriu, ceva atât de uzual precum creditele de nevoi personale. O vezi, o placi şi în loc să încerci să o cucereşti, să te chinui cu tot felul de texte şi trucuri rosteşti simplu "îţi pot îndeplini orice vis, ce zici? Am un post liber de amantă! "

Sau varianta doi, ambii ştiu că nu vor complicaţii de genul "la ce film ieşim azi" sau "când ne vedem", sau "mă iei tu de la muncă?" Şi se văd o seară şi gata. Iar a doua seara alta/altul, astfel încât la sfârşitul anului te poţi linişti spunându-ţi că ai fost şi anul ăsta combinat/ă.

Nu am o problemă cu oamenii ăştia. Fiecare are dreptul să aleagă şi să facă ce vrea. Eu am o problemă cu mine, că nici în cazul ăsta nu mă integrez în curent. Şi vreau şi extindere de card, lucru care mă duce clar în căutarea unei bănci sigure cu dobânzi fixe şi perioadă de creditare nelimitată.

2010-01-11T16:34:00.007+02:00

Sex, sex, sex!

Azi m-am trezit obosită ca să zic aşa. Mă mişc greu, n-am chef de vorbă şi aştept cu nerăbdare să ajung acasă în patul meu gol pentru a mă tolăni. Pentru că nu am dispoziţie să muncesc şi nu am niciun deadline foarte important îmi permit deci să o lălăi. Dar ce să fac în tot acest timp decât să îmi iau mouse-ul la subraţ şi să navighez pe internet. Şi iată deci, că deschid ziarele. Parcă mai mult decât de obicei din 5 articole 3 sunt despre sex, din 5 poze 4 sunt cu tentă sexuală. Cosmina Păsărin îmi vorbeşte despre prima experienţă sexuală, "fetili" cu silicoane îşi dezvăluie mărimea pungilor de silicon, film nou cu asistenta Andreei Marin făcând sex oral, bărbatul cu cel mai mare penis din lume a rămas fără job, prăjituri în formă de organe sexuale şi mai mult, un robot sexual feminin. Simt că înnebunesc! Vreau şi eu stiri, titluri, cărţi, articole...normalitate!
Pe stradă sex, în metrou sex, în ziare sex, la tv sex, în cofetărie sex, la şcoală sex, în muzică sex, peste tot sex! Şi acasă...acasă ce mai facem dacă facem sex peste tot cu toată lumea? Moartea căprioarei în cinci acte, gătim, facem curat?

2010-01-08T10:48:00.004+02:00

Iartă-mă

Oamenii mint. Mint pentru că vor să ascundă ceva, mint pentru că le e ruşine de ce au făcut, pentru că nu vor să-i rănească pe cei din jur, pentru că nu le pasă, pentru că sunt mitomani sau din cine ştie ce alte motive. Toţi minţim, mai mult sau mai puţin, mai rar sau mai des, dar toţi minţim. Indiferent de rasă, indiferent de sex, indiferent de vârstă. Un lucru nu înţeleg însă. De ce atunci când realizezi că ai greşit nu poţi cere iertare? De ce oamenilor din jurul nostru li se pare injositor să ceară iertare? Să recunoască că au greşit, in felul lor, însă să recunoscă.

De ce să nu încerci să repari ce ai greşit. De ce să nu-ţi salvezi o prietenie de o viaţă, o familei, o relaţie, un job, din cauza mândriei. E adevărat că se poate înlocui orice, însă niciodată nu va fi la fel. Nu există o metodă de a cere iertare, nu există o formulă. Unii cumpără cadouri scumpe, alţii spun prin cuvinte, unii prin fapte, alţii prin gesturi. Unii sunt chiar capabili să bată mii de kilometrii doar pentru a-şi arăta regretul. Unii percep lucrurile şi întâmplările total diferit faţă de ce pe care i-au rănit, astfel încât nu văd de ce şi-ar cere scuze. Drept pentru care nici nu simt niciun regret nici nu încearcă să repare ce au făcut. Iar alţii...aţii regretă toată viaţa...dar la ei acasă, sau în sufletul lor. Pentru că pentru ăştia din urmă tot ce contează e mândria, self-estimul şi părerea celor din jur. De ce să râdă Ionel de el că e slab şi îşi recunoaşte regretele?

2009-12-19T11:25:00.008+02:00

Sondaj

Memoria mea afectivă func- ţionează
perfect şi e extrem de activă. Există câteva lucruri, mirosuri, melodii sau locuri care îmi amintesc fără să vreau de anumiţi oameni sau lucuri. Majoritatea importanţi pentru mine. Uite vremea asta de afară, cu troienele astea, vorba bunicii, îmi aduce aminte de ea şi de poveştile ei. Mirosul de cafea proaspătă mă trimite acasă la mama, singurul parfum bărbătesc pe care îl recunosc dintr-o mie, îmi aminteşte de prietenul meu din clasa a-X-a. Am melodii pe care le cântam cu copii la şcoală şi de fiecare dată când le aud am impulsul de a zâmbi şi a începe să mă mişc într-un fel, pentru a-i impulsiona pe ei să cânte cu mine. Lucrurile astea mă fac să cred că lucrurile sau oamenii care au asociat, în mintea mea, au jucat un rol important în viaţa mea şi m-au ajutat să evoluez.
Sunt însa foarte curioasă dacă la voi, cei care mă citiţi, funcţionează acest proces. Drept urmare vă propun un exerciţiu. În momentul în care ascultati melodia de mai jos la cine vă gândiţi? Căci eu am avut o mare surpriză când am descoperit la cine... Şi brusc buzele mi-au zâmbit cântând pierdute fiecare vers...

2009-12-15T14:28:00.005+02:00

Scrisoare către Moş Crăciun

Pentru fiecare din noi Crăciunul înseamnă ceva. Pentru mine, înseamnă dorinţe. De când eram mică mică ai mei părinţi mă puneau încă de la începutul lunii decembrie să scriu o scrisoare pentru moşu (cred că de aici am rămas cu deprinderile astea). În ziua în care scrisoarea era gata mă scoteau în curte şi aruncam cu toată puterea mea scrisoarica pe casa mică, unde aruncam şi dinţişorii de lapte. După acest procedeu număram cu drag zilele până trebuia să vină moşul. În seara respectivă mă îmbrăcam frumos, îmi făceam codiţe şi aşteptam cu sufletul la gură moşul să vină cu cadourile şi să-l răsplătesc cu o poezie. În fiecare an a venit negreşit. Dacă fac un exerciţiu de imaginaţie îl văd aievea. Mereu în acelaşi halat roşu care semăna groznic de tare cu cel al tatei, mirosind a frig şi scorţişoară...
Ei bine, acum după atâţia ani în care de fiecare dată mi-am dorit lucruri materiale vin cu altă scrisoare. Virtuală. Pentru că din păcate nu am putere îndeajuns să o arunc pe acoperişul blocului în care locuiesc...

Dragă Moş Crăciun,

Ştiu că eşti bătrân şi cu greu ajungi în toate casele, însă cu toate astea îţi scriu în speranţa că şi în anul ăsta vei veni. De această dată nu-ţi cer păpuşi, pantofi , rochiţe, clămuţe, poşetuţe sau alte lucruri specific fetiţelor. Anul ăsta îmi doresc din tot sufletul meu de copil...linişte. Îmi doresc să mă ajuţi să mă bucur de tot ce am cu aceeaşi poftă ca în anii trecuţi, fără să mă supăr că nu am ceva anume. Vreau ca anul următor să am o relaţie normală, fără înjurături şi urlete, ci cu zâmbete şi clipe frumoase, greutăţi şi clipe grele însa în doi... Nu mai vreau lacrimi în noaptea dintre ani sau regrete în seara de Crăciun. Ştiu că nu e greu, şi mai ştiu că merit, căci vreau , îmi doresc şi muncesc pentru asta. Ştiu că speranţa, dorinţa şi credinţa în anumite lucruri există în fiecare din noi. Şi ştiu că speranţele şi dorinţele mele sigur sunt şi ale altuia şi de aceea cred că se va întampla. Şi că poţi deschide ochi închişi de somn, frig, frică sau tristeţe.

P.S Anul ăsta voi fi tot la mama, în casa mică, aşa că te rog nu încurca adresele!

2009-12-11T16:21:00.003+02:00

......

Viaţa mea în cuvinte. Dimineţile sunt din ce în ce mai reci şi mai întunecate. Mă dau cu greu jos din pat, pleopele sărate nu vor să se deschidă oricât aş trage de mult de ele. Zilele la birou mă obosesc fiindcă trebuie să zâmbesc. De curând vorbeam de prieteni şi familie. Azi, când ceaţa neagră îmi înconjoară casa nu pot să mai vorbesc nici măcar de mine, pentru că simt că mă topesc. Deşi încerc să mă abţin. Am impesia că sunt pe o scară rulantă care merge în jos şi eu încerc din răsputeri să urc. Însă forţa mea şi picioarele mele mici nu fac faţa fluxului şi vitezei scărilor. Ciudat e că nu simt nimic, nici măcar nu ştiu dacă acum aş fi preferat să nu fiu singură. Poate un cineva m-ar ajuta să trec mai uşor peste tot...sau poate nu. Ăsta e singurul mod prin care mă pot exprima, pentru că nu pot să vorbesc...sau n-am cu cine să vorbesc...
Încerc să îmi duc zilele cât mai normal şi să nu renunţ la activităţile deja plănuite, căci dacă m-aş gândi mai mult la asta, m-ar doborî. Când am fost eu aproape de porţi nu m-am speriat aşa de rău şi nu eram aşa dărâmată. Acum când familia mea e acolo aş face schimb oricând...

2009-12-09T14:42:00.006+02:00

Expunere şi expozanţi

În orele moarte de la birou, având în vedere că sunt ţintuită, cu sau fără voia mea în faţa calculatorului, hoinăresc în lumea virtuală. Am segmentele mele de interes, fiind un consumator fidel şi dedicat produselor pe care le folosesc. Drept urmare vizitez periodic siturile de pe care fac shopping, blogurile preferate căutând cu sete noi articole interesante şi mereu în căutare de muzică nouă. Presa ocupa şi ea un loc important pe lista preocupărilor virtuale , de accea răsfoiesc ziarele, deschizând numai articolele care mă interesează. Dacă cel puţin primele două nu au niciun update e clar că trebuie să mă reorientez. Drept urmare mai intru pe tot felul de situri de networking. Lucru care l-am făcut şi azi. În urma vizitării unui site relativ idiot, în cap mi-a rămas întrebarea de ce oamenii simt nevoia să îşi expună viaţa sau să se expună atât de mult. Din cauza unor frustrări, a unui trend căruia i se alătură sau...pur şi simplu asta înseamnă normalitate? De ce trebuie să le arăt oare celor 2000 de prieteni virtuali ţinuta pe care am purtat-o la evenimentul x, ţara pe care am vizitat-o luna trecută , noul iubit sau noul pet? În cazul ăsta mai există intimitate, şi dacă da...acolo ce mai păstrezi?

2009-12-07T17:31:00.006+02:00

Seinfeld mioritic

Deşi am fost doar doi fraţi la părinţi casa mea a fost mereu plină. Mereu. Prietenii mei niciodata nu au fost nevoiţi să strige la poartă sau să trebuiască să zică că le e foame, că uşile casei noastre erau mereu deschise şi fiecare se simţea ca acasă. Atât mama cât şi tata erau in casa big brother la fel de binedispuşi ca toţi prietenii ce mi-au trecut şi încă îmi mai trec pragul casei. Acum, de când am mai crescut lucrurile stau un pic altfel căci fiica rătăcitoare - în speţă eu - vine doar în uichend în micul orăşel de provincie. Pentru că uichendul ăsta am fost acasă, mi-am adus aminte de ce îmi face aşa mare plăcere să merg acasă, deşi foarte rar ies în oraş.
Am redescoperit casa Seinfeld, sau Seinfeld-ul authton. În care Kramer e o fată cu un simţ al umorului teribil, lângă care nu te plictiseşti în veci şi care culmea, acum e în depresie. Dar tot la fel de funny e. Un George, un pic mai inteligent şi mai naiv. O Elaine de 2 metrii şi ceva, şi încă câţiva, pe care din păcate Seinfeld nu i-a avut vecini/prieteni, dar care ar fi completat peisajul perfect. Drept urmare pentru a-i putea descrie vă împrumut imaginaţia mea, aşa că, să purcedem! Am mai avea un unchiul Fester din Familia Adams, cu acceaşi morbiditate funny, o Lizuca veşnic naivă, îndrăgostită şi dezamăgită de bărbaţi. O Wednesday, care vorbeşte cu buzele lipite, un Shrek la fel de morocănos, dar cu un simţ cinic foarte dezvoltat. O Wendy care incearcă să îl trezescă pe Peter Pan. O Morticia frumoasă şi la fel de dură şi noi doi, fraţii Dee dee şi Dexter. Pentru cei ce nu inţeleg de ce zâmbesc tot timpul, nu le urez decât să aibă nişte prieteni la fel de buni şi la fel de vechi ca ai mei! În cazul ăsta nu înţeleg de ce ar trbui să am un iubit, de ce să suspin când pot zâmbi alături de ei.

2009-11-23T16:58:00.010+02:00

Omul invizibil

În adolescenţă noi, fetele, facem coşuri. Mai mici, mai mari, mai puţine sau mai multe, facem! In perioada de pubertate. În funcţie de cât de grave sunt, de sensibilitatea pielii sau de cum le îngrijeşti îţi rămân nişte urme mici mici care în timp îţi mănâncă faţa. Şi în fiecare lună sau săptămână se mai adaugă un mic semn, care mai târziu se transformă într-o mică gropiţă. În timp vei încerca să acoperi aceste gropiţe cu tot felul de artificii precum fond de ten, pudră sau alte cosmetice la îndemână. Dar ele doar acoperă, nu îndepărtează. Pentru a le îndepărta trebuie o operatie destul de simplă, dar care necesită bani.
Tot aşa şi relaţiile. După ce se sfârşesc, fiecare relaţie lasă în viaţa ta şi în sufletul tău câte un semn. Mai mic, mai mare, dar lasă. Care la fel, cu timpul se transformă în tranşee de luptă dacă nu ai grijă de ele. Şi vor forma alte urme asupra celui de lângă tine. Una e să fii total neinteresat sau pur şi simplu indolent faţă de propria persoană, şi alta e să ai pe conştiinţă o persoană toată viaţa. Gândindu-te că lucrurile simple s-au transformat într-un joc de scrabble, în timp, din vina ta.
Până acum nu am avut parte de astfel de frustrări. Dacă închid ochii şi mă întorc în timp, indiferent cât de departe, îmi aduc aminte, zâmbesc şi închid liniştită cartea. Asta nu înseamnă că nu am fost de partea cealaltă a baricadei. Însă din fericire pentru mine, de fiecare dată s-a întâmplat ceva ce m-a făcut să zâmbesc. Şi iată că viaţa continuă să mă uimească zilnic.
Curând am realizat că o persoană îţi poate umple nişte goluri emoţionale chiar dacă nu-ţi e aproape spaţial. Că poate fi mai prezent decât îţi e cămaşa de corp. Dacă ştie cum sigur reuşeşte, şi iată că a reuşit să mă lase fără cuvinte. E atât de uşor! Şi mare noroc ca astfel nu se mai trece prin "sala de operaţii".

2009-11-21T19:27:00.007+02:00

Cumpăr timp!

Nu demult, o prietenă îmi zicea că pentru ea singurele zile irosite sunt cele în care nu zâmbeşte. Şi se pare că avea mare mare dreptate. Că un zâmbet îţi poate însori şi înveseli o zi. Şi mai mult, mult mai mult contează când zâmbetul tău poate înveseli şi ziua celui de lângă tine. Când îl vezi că ochii-i capătă o altă culoare atunci când te vede, când îl face şi pe el să zâmbescă, când primăvară e în fiecare zi.
Vă rog pe voi toţi care mă citiţi, vă rog ajutaţi-mă să îmi răscumpăr timpul în care n-am zâmbit. Vă rog! Vreau să ştiu unde şi mai ales sub ce formă pot găsi timp. Vrac sau ambalat? La kg sau...cum? La magazin sau la supermarket? Sau poate la piaţă...
Nu mi-e frig, nu mi-e cald, mi-e extraordinar de bine. Indiferent de sezon, de temperatura de afară sau de condiţiile neprielnice, un zâmbet mă poate încălzi.

2009-11-18T15:39:00.005+02:00

Exersăm, exersăm

De câte ori sunt indecisă fac exerciţii mentale punându-mă in situaţii puţin probabile pentru ca mai apoi să pot face comparaţie între variantele pe care le am de ales în situaţia reală.
Spre exemplu când îmi doresc ceva extraordinar de mult, ceva ce ştiu că e mai mult decât imposibil să se întâmple nu mă chinui să-mi consum energia pentru lucrul pe care îl doresc. Nu, nicidecum. Nu pentru că consider că nu merită sau pentru că aştept roata să se învârtă ci pentru că fac acelaşi exerciţiu şi acceaşi comparaţie mentală over and over. Comparaţie care " îmi frânge aripile înainte să se deschidă".
Acum ceva vreme am avut un accident care m-a ţinut la pat săptămâni întregi. Poziţia mea era în aşa fel încât mâna dreaptă, dacă o întindeam ajungea exact la marginea măsuţei de la capătul patului, fără a o atinge. Şi indiferent ce aveam pe acea măsuţă nu putem lua fără ajutor. De fiecare data, dar absolut de fiecare dată când rămâneam singură în încăpere se nimerea să vreau ceva de băut sau de mâncat de pe acea măsuţă. Şi îmi aţinteam ochii plângăcioşi ca de copil la lucrul respectiv. Şi mă uitam minute în şir şi parcă îi simţeam gustul... Şi orele treceau şi eu mă resemnam fiindcă ştiam că la un moment dat cineva va veni să mă viziteze şi îi voi cere lucrul respectiv. Eh, de fiecare dată când ajungeam să primesc lucrul ăla nici măcar nu mă atingeam de el. Pentru că ba era prea clad, ba nu mai vroiam, motivele erau variate însă concluzia aceeaşi. Nu mai vroiam.
Ăsta e exerciţiul pe care îl fac de câte ori văd că God îmi pune piedici, deşi eu încerc din răsputeri. Cedez din cauza asta, că ştiu că după ce lupt mult prea mult, la final nu voi mai avea puterea nici energia să mă bucur de ce am câştigat.

2009-11-17T18:06:00.003+02:00

Am doar 18 ani

Zilele trecute am ajuns la concluzia că am 18 ani. Arăt ca o puştoaică de 18 ani, sunt jubilară ca la 18 ani, sunt veselă şi fără griji ca la 18 ani. Dansez şi cânt ca la 18 ani. Fac toate lucrurile ca la 18 ani, deci...am 18 ani. În ultimii doi am am avut o perioadă de depresie continuă, în care vedeam doar partea mea negativă, doar pentru că anumite persoane mi-o accentuau doar pe aceasta. Nu mai cântam pentru că nu am voce. Nu dansam pentru că păream penibilă. Nu mai vorbeam aşa de mult , pentru că îi obosesc pe cei din jur. Am încercat din răsputeri să nu mai fiu eu, că...nu e ok.
Ei de vreo câteva săptămâni sunt foarte veselă. Dar foarte veselă. În sfârşit am ajuns pe peron în acelaşi timp cu trenul pe care îl aşteptam. Trenul ăsta nu are absolut nimic special, nici măcar destinaţia. Nu are muzică în el, are acelaşi graffitti ca toate celelalte, aceeaşi călători obosiţi. Este exact ca celelalte. Singura diferenţă e că mă lasă să fiu eu. Dacă vreau ca pe parcursul drumului să îmi bag căştile în urechi şi să cânt, fără să fiu atentă la îndrumările conductorului pot s-o fac. Dacă vreau să iau loc, cu siguranţă se va ridica cineva să-mi ofere locul său indiferent cât de aglomerat este. Dacă vreau să stau într-un colţ pitită şi să studiez gesturile celorlaţi călători, şi asta o pot face. Singurul lucru pe care trebuie să-l hotărăsc e destinaţia, însă...am tot timpul din lume...doar am 18 ani!

2009-11-15T20:59:00.009+02:00

One way ticket

Aş fi scris în engleză, căci l-am gândit în engleză, dar pentru că sunt româncă prefer să mă exprim în româneşte. De ceva vreme m-am transformat în vânzătoare de bilete de loterie. Sau vânzătoare de iluzii mai bine zis. Un fel de loterie a viselor. Am un teanc considerabil de bilete. Unele sunt viu colorate, altele alb negru, unele sunt parfumate, altele nu, însă din toate numai unul îţi oferă marele premiu. Iar premiul cel mare e o croazieră de vis one way. Ai timp să te decizi până urci pe ultima treaptă a scării. Dacă ai apucat să îţi ridici călcâiele şi de pe ultima treaptă e ca şi cum ai acceptat.

Itinerariu:

Pentru incălzire... Amsterdam, frig, mănuşi, plimbări lungi şi poate un joint - nu te speria, vasul te aşteaptă atât cât doreşti, e la dispoziţia ta, nu degeaba e premiul cel mare. Nu numai că te aşteaptă dar e echipat cu paturi imense şi albe, şampanie din plin, cu camere înalte şi călduroase, bucătărie şi baie spectaculoasă. Orice visezi sau îţi doreşti se poate întâmpla. Orice!

Cafeaua de dimineaţă în piaţetele italiene, prânzul la greci, dansul în Spania şi cina la Paris. Dacă la un moment dat vei obosi, cu sigurantă te vei putea oprii, însă oricât ţi-ai dori nu te vei putea întoarce de unde ai plecat.
Totul se poate împlini cu condiţia să închizi ochii, să întinzi mâna şi să o ţii strânsă pe tot parcursul crozierei. Ah, da! Şi...fără telefoane sau mail.

Daca esti morocanos , nu stii să zâmbeşti sau...dacă joci la bluf te sfătuiesc să stai departe, căci cu siguranţă vei pierde.

2009-11-13T11:45:00.007+02:00

Lăsaţi vrăjeala să vină la mine!

Nu ştiu altele cum sunt, dar eu n-aş da rarele întâlniri cu fostele colege de facultate pe nimic. Aseara ne-am văzut, şi ca de obicei am început să povestim, pe rand, nu aşa alan-dala, despre ce am mai făcut în ultimul timp. Şi cum toate drumurile duc la ei, am început să ne povestim ofurile cotodiene. Culmea că probleme noastre erau similare deşi bărbaţii erau diferiţi din toate punctele de vedere. Concluzia? Se pare că majoritate femeilor , indiferent de condiţie socială, de educaţie şi de intelect vor acelaşi lucru. Să fie vrăjite. Aşa că dragule, indiferent cât de dur eşti sau cât de inteligent, indiferent câte maşini ai avea şi câte mi-ai putea oferi, toate pălesc rapid în faţa unuia cu vorbele la el, cu gesturile şi mesajele lui. Chiar dacă suntem independente, sau dure, chiar dacă părem femei de fier, toate vrem acelaşi lucru. Vrem sa fim vrăjite. Să vedem că vă interesează ce facem. Chiar dacă suntem croitorese la APACA, sau barmaniţe la Bamboo. Chiar dacă dansăm pe cuburi în cluburi sau coasem goblenuri. Chiar dacă conducem multinaţionale şi avem 1000 de angajaţi. Vrem să vedem că vă interesează. Vrem un amărât de telefon sau un sms de buna-dimineaţa, vrem atenţie, asta vrem! Vrem să ţi primim, nu numai să dăm. Ne-am săturat de indolenţe din astea cool care te fac bărbat feroce. Aşa că...Vorba Nidei : Lăsa-ţi vrăjeala să vină la mine!

2009-11-12T17:09:00.006+02:00

Spirache de unde ai luat pălăria?

Vorbeam deunăzi cu frate-miu, până să aflu de moartea regretatului Dinică, că nu înţeleg de ce nu mai există dramaturgi contemporani. De ce nu mai putem să păstrăm în minte fraze faimoase din piesele de teatru contemporan cum făceam când eram copii. Probabil că nu am vârsta să am astfel de nostalgii, dar cu toate astea le simt. Şi acum, după atâţia ani de când am văzut pentru prima dată televizată piesa Titanic Vals, cu celebra distribuţie: Tamara Buciuceanu, Dem Rădulescu , Dorina Lazăr şi Mihai Constantin, îmi mai aduc aminte replicile pe care le dădea Rădulescu asupra achiziţiei pălariei. A dracu să fiu dacă am învăţat la fel de repede tabla înmulţirii precum replicile alea. Sau precum replicile lui Moş Costache din Enigma Otiliei. Pe care şi azi le mai folosesc când mă circăresc, sau ştiu că persoana căreia mă adresez e pe acceaşi lungime. Sau piesele lui Caragiale şi ale altora. De ce nu mai putem să ne amuzăm urmărind piese de teatru şi trebuie să ne uităm la celebrul Capatos şi la paţachinele şi cucuvelele comtemporane? Îmi doresc tare mult să mai citesc sau să vad o piesă de teatru savuroasă. Aşa că vă rog pe cei care sunteţi mai documentaţi decât mine, informaţi-mă!
P.S Vişniec se pare că nu mai e al nostru, deşi e român - " Sunt omul care trăieşte între două culturi, între două sensibilităţi, care are rădăcinile în România şi aripile în Franţa”( Matei Vişniec)

2009-11-10T23:21:00.003+02:00

Târfele şi târfismul

Am participat la mii de discuţii despre tot felul de subiecte. Unul din subiectele despre care am aflat cea mai "mishto" opinie, vorba lui Columbeanu, e târfismul. Un termen care până în mometul respectiv nu-l cunoşteam. Să explicăm atunci. Târfismul este doza cu care fiecare femeie este înzestrată la naştere şi în funcţie de educaţie, rasă, religie, personalitate sau diferiţi factori culturali această doză creşte sau se blochează în fază incipientă.
Acu această doză generează un comportament care, in funcţie de nişte factori poate fii permanent sau nu . Şi anume există târfe de moment , care se comportă aşa din cauza unor frustrări profesionale sau insuflate de partenerul de viaţă. Frustrări care se sting încet în timp şi se topesc ca o lumânare. Sau frustrări genetice care se sting o dată cu tine.
Acum, după ce am lămurit şi am împărţit pe categorii genurile, dozele şi durata târfismului, cred că ar treui să stabilim şi dacă se aplică şi pentru bărbaţi. Dacă femeile se numesc târfe, bărbaţii care se gudură pe lângă femeile cu poziţie socială cum se numesc? Da cei care îţi vând ţie luna şi vecinii de lângă casă stelele? Dar cei care te întreabă cât a costat procedeul de albire a dinţilor în loc să îţi observe zâmbetul? Târfi sau...cum?

2009-11-01T21:44:00.004+02:00

Sodoma şi Gomora

De ceva vreme încoa am devenit mai egoistă. Mă gândesc din ce în ce mai des la mine şi la nevoile mele. Refuz să mai dau dacă nu primesc. Nu mai fac lucrurile care trebuiesc făcute, ci doar pe cele care îmi face plăcere să le fac. Refuz să îmi fac timp sau să îmi pierd timpul cu oameni care mi-au demonstrat că nu merită.

Tot în ultimul timp aud tot felul de poveşti şi povestiri cu tentă romantică. Unii se ceartă, alţii se împacă, unii se bat, alţii înşeală. Ele sunt obosite , plictisite şi plafonate şi o iau razna. Ei, cicăliţi şi prăfuiţi, şi preferă diversitate de scurtă durată. Mă simt ca într-o Sodoma şi Gomora contemporană. Toţi aleargă după acceaşi fantomă despre care au auzit din bătrâni, fantoma aia despre care toţi vorbesc însă nimeni nu a văzut-o numită dragoste. Eh dragilor, ea e ca o răceală, vine şi pleacă. Totul depinde de imunitatea corpului tău şi de medicamentaţia folosită.

Eu? Eu sunt total nepăsătoare. Nu văd, nu aud, nu simt. Încerc să mă bucur de ce am, cât am, înainte să mă prăfuiesc sau să obosesc. Iar dacă întâmplarea face să răcesc, cu siguranţă nu voi merge nici la doctor , nici la farmacie, indiferent de gravitate.

2009-10-22T21:01:00.005+03:00

O pereche de pantofi

E înspăimântător de ciudat cât de mult îmi place să folosesc comparaţiile şi epitetele, şi cât de mult îmi place vorba, portul şi atitudinea lirică şi boemă a oamenilor cărora li se potriveşte asta. Am observat că majortatea melodiilor, cărţilor sau filmelor care îmi plac nu au o idee certă sau clară ci una indusă. Plecând de la asta am dezvoltat o idee care m-a bântuit zilele ce tocmai au trecut.
Am căutat cu disperare o cizmărie unde să îmi schimb flecurile pentru o pereche de cizme. Cum traficul din Bucureşti îţi permte să te pierzi în gânduri, m-am tot gândit dacă cizmele alea merită efortul. Şi am ajuns de la gândul ăsta la o comparaţie tâmpită sau mai bine zis, ciudată. Bărbaţii sunt ca nişte flecuri. Dacă mergi prea mult pe jos, se duc dracu şi tre să le schimbi. Condiţiile meteo au deasemenea aportul lor, si mijlocul de transpot la fel. Plus că dacă mai ai şi altă pereche de schimb te duc mai mult. Acum, luând toate astea în calcul, dacă totuşi ajungi în punctul în care trebuie să le schimbi, ce faci ? Le schimbi sau le toceşti la maxim până ajunge ca afaltul sau parchetul biroului să mănânce din toc? Sau ... pui pantofii respectivi - căci dacă tot am stabilit că bărbaţii sunt ca nişte flecuri, clar tre să fie nişte flecuri de pantofi, căci pantofii merg în toate sezoanele- pe raftul de sus al dulapului şi îi porţi ocazional? Un alt lucru pe care tre să îl luăm în calcul e poziţia socială. Dacă e singura pereche de pantofi, sau dacă nu îţi poţi permite schimbare lor - a flecurilor? Dar dacă nu poartă tocuri... ci doar bascheţi, sau tenişi sau şlapi...

2009-09-24T01:03:00.003+03:00

Mercur retrograd

Dimineaţă, printre genele semideschise o văd în ceaţă pe Neti Sandu care anuntă că se apropie ghinioanele: Mercur e retrograd. Nu cred în tâmpenii din astea. Cred în insomnii şi vise urâte care îti pot strica ziua, şefi urâcioşi şi iubiţi neînţelegători, dar în previziuni astrale nu.
Copilul din mine mă face să fiu un mare fan al desenelor animate. Unul din serialele pe ale cărei episoade le ştiu pe de rost e Copii de la 402. În unul din episoade Nancy refuză orice activitate pentru că Mercur e retrograd şi aduce ghinion. Nu vrea să dea extemporal, nu face sport şi nu pleacă în excursie cu colegii. Refuză orice activitate importantă până trece această fază, numărând cu nerăbdare zilele rămase.
Ei bine, se pare că deşi nu cred, Mercur m-a lovit şi pe mine. A început încet, cu insomnii şi cearcăne adânci. A continuat cu un mic accident de maşină, iar azi...mi-a dat deciziva (sper să nu mai urmeze nimic) ajutându-mă să îmi scap telefonul de câteva sute de euro în... toilet.
Deci, să recapitulăm: am experimentat ziua fără maşină deşi mă aflam în ea, ziua fără telefon deşi fizic încă îl am... sper să nu urmeze ziua fără casă. Mercur iartă-mă te rog! Am să fiu fetiţă cuminte!

P.S: Mai sunt 6 zile!

2009-09-16T11:49:00.002+03:00

Cu gândul la tine şi ochii la borcanul de dulceaţă

Observ cu stupoare că vechile obiceiuri privind zestrea partenerului este încă vie în conştiinţa tinerilor. Şi nu mă refer la oameni neşcoliţi sau la parveniţi, sau la oameni care îşi ghidează viaţa după alte valori decât cele ale societăţii actuale. Ci la oameni simpli, normali, cu şcoală, plimbaţi prin lume, cu statut social normal. Am auzit zilele astea o discuţie în care un el invidia un alt el, prieteni buni fiind, deoarece ăla şi-a găsit bine. Ce însemna bine. O fată normală, care până nu demult a muncit pe brânci prin ţări străine pentru a-şi cumpăra o garsonieră confort III şi a-şi putea deschide o mică afacere. Băiatul care vorbea era, din punct de vedere material, mai sus decât cei doi la un loc, dar se pare că nu materialul îi lipsea ci materia cenuşie. Pentru mine a fost o surpriză să văd o astfel de reacţie în zilele noaste... Să văd că într-adevăr zicala unui bun prieten de-al meu e adevărată " nu contează dacă eşti sau nu bogat, bani să ai !"

2009-09-14T17:41:00.003+03:00

Cei care mă calcă pe cap

Ai simţit vreodată că eşti tratat ca un ciumat? Am cel mai mare defect din lume, nu sunt proastă. De cele mai multe ori mor de oftică din cauza asta. Vorba Paraziţilor, dacă eram un pic mai proastă eram mai fericită. Aţi văzut-o voi vreodată pe Simona Senzual în depresie , sau supărată că oamenii sunt răi, sau că lumea face mişto de ea, sau că nu i se dă salariul pe care îl merită , sau că îi e mai apreciat look-ul decât inteligenţa? Ei bine, eu de ce să fiu deranjată de comportamentul oamenilor care nu mă apreciază, sau de oamenii care preferă ajutor de la oricine altcineva numai de la mine nu. De ce să mă enervez când văd că omul care contează cel mai mult mă subapreciază şi consideră ajutorul meu o obligaţie? Trăiesc eu oare într-o lumea doar a mea? În care există alte valori, doar ale mele? Sau...gândesc şi mă consum prea mult pentru oameni şi lucruri care pentru ei nu contează şi e doar o reacţie de moment? Poate că unii oameni nu pot vedea mai departe de ei, de părerile lor, de trăirile şi de impresiile lor.

2009-09-09T18:03:00.004+03:00

Sinceritate

Consider că ochii şi expresia feţei spun de 10 ori mai multe decât o mie de cuvinte. De multe ori am observat că, gura poate rosti cuvinte automate şi fraze rupte în timp ce ochii spun altceva. Până azi nu am mai întâlnit demult un om aşa de sincer ca femeia care mă aşteapta în sala grandioasă pavată cu marmură rece. Am păşit reţinută la început. Nu ştiam cum e, nu ştiam nici măcar cum arată, nici vocea nu i-o ştiam. Avea un zâmbet discret şi cald. Ochii îi emana acceaşi căldură ca şi zâmbetul. Pfff...Aveam emoţii. Până azi nu vorbisem cu ea decât prin mailuri...Deja îmi făcusem câteva imagini în cap, din fericire nici una nu s-a potrivit. Are nişte ochi mari cât cepele, bleu ciel, piele îi e albă albă ca laptele iar pletele aurii. Când zâmbeşte, o face de drag. Parcă mi-a înseninat ziua. Are un fel ciudat de familiar de a vorbi, si gesturi discrete... Orele au trecut fără să îmi dau seama... De mult n-am mai întalnit un aşa om... Asta îmi demonstrează că încă mai există oameni sinceri şi de calitate!

2009-09-07T12:59:00.003+03:00

Paris mon amour

Iubesc anotimpul ăsta! Deşi totul pare mohorât şi anost pe mine mă face să zâmbesc. Şi deşi nu e foarte cald afară, vremea asta mie îmi aduce căldură în suflet! Habar n-am de ce! Aş umbla de nebună pe străzi. Aş cânta şi aş dansa aşa de una singură. În fiecare toamnă îmi propun ca toamna urmatoare să merg cu el să mă plimb printre frunzele îngălbenite prin Paris. Să merg numai pe jos, să respir aerul un pic umed în timp ce soarele se chinuie să răzbească dintre nori. Mi se pare perioada perfectă pentru o plimbare, fie ea şi de un uichend, în Paris. Mi-am promis mie ca data viitoare când merg la Paris să merg cu el, altfel nu. Şi când zic el, nu mă refer la un anume el, sau la oricare el. Ci mă refer la the one care mă va face să zâmbesc cu tot cu ochi. Ah...da! Şi Veneţia mai e rezervată tot pentru el. Dar Veneţia e pentru primăvară... Asta dacă nu cumva se inundă până îl găsesc eu!

2009-09-06T22:26:00.003+03:00

Tactici de supravieţuire

Prietenii, omenii care mă cunosc, colaboratorii, colegii de liceu, babele din faţa blocului, toţi îmi spun că sunt specială. Poate pentru că am 1.20 când stau in picioare, poate că râd şi când dorm, sau poate că gâjâi în loc să vorbesc, nu ştiu de ce. Când vine vorba de bărbaţii care m-au vrut, ei sigur m-au catalogat simplu...ciudată. Asta pentru că eu în loc să folosesc, ca mai toate femeile, tot felul de tactici să atrag bărbaţii, eu am tactici de îndepărtare. Să vă povestesc... Dacă se întâmplă ca după ce m-a cunoscut, viermele pasiunii să îl înghiontească cu gânduri necurte...e...ghinionul lui. Daca nu-l conving din prima să îşi vadă de drumul lui, aplic artileria grea sau semi grea, în funcţie de subiect. Exista varianta de femeie independenta, always on top, care sperie majoritate bărbaţilor. Există varianta bolnăvicioasă şi fragilă, care deasemenea sperie, fiindcă trebuie să ai grijă de ea. Există femeia mereu nervoasă şi surmenată din cauza muncii solicitante,care nu-şi poate permite nici măcar o întâlnire... Mai e varianta mereu nemulţumită, varianta pudică şi ruşinoasă care fuge de sex sau orice apropiere intimă... Dacă stau bine să mă gândesc cred că mai găsesc câteva...

2009-09-05T16:04:00.005+03:00

Când mândria învinge...

Am o zi aglomerată, în care tre să fiu domnişoară de onoare, să râd frumos şi să fac frumos... În pauza dintre activităţi mă relaxez pe VH1 cu iubitul meu de o viaţă, Freddy. E ziua lui. Ascult versurile şi mă gândesc... Ajung într-o casă undeva în "Beverly Hills" . Îl văd în bucătarie fumând, paru-i grizonat, au trecut anii peste el... Dintr-o dată în loc să îl condamn mi se face milă... Are ochii trişti, e pierdut în gânduri... Din camera alăturată se aud nişte acorduri de chitară. A pus un CD să îi dea impresia că nu e singur. Tare greu e să nu poţi iubii decât o singură persoană pe lumea asta din tot sufletul, şi aia să fii...tu. Să îţi fie frică de zâmbetul, de licărirea din ochii sau de chicotelile ei... Să nu ştii cum e să zâmbeşti fără să vrei. Să faci totul automat, calculat...să ai o viaţă plată. Fără să vrea a ucis ceva ce a crezut că poate păstra şi că i se cuvine. Acum e singur, departe de toţi care până mai ieri îl însoţeau, terasele au apus, ca şi zâmbetul ei, iar el e mai rece ca oricând... El s-a schimbat, dar nimeni nu poate vedea, nimeni nu poate stii, el e puternic, işi continuă piesa de teatru ca şi până acum... Mâine o va lua de la capăt, o altă zi de muncă, cu acelasi zâmbet fals. Amărăciunea o poate alunga orice pastă de dinţi, de ce să dispere?

2009-09-03T10:32:00.003+03:00

M e de la M..IE!

Ştiam că lumea asta e plină de idioţi şi snobi dar nici chiar aşa. M-am săturat de prostii , căcaturi şi show-offuri. După ce a murit Michael Jackson toată lumea s-a trezit mare fan, toţi au umplut ziarele cu ştiri şi fotografii cu Michael. Toată lumea a ţinut doliu, toţi au plâns la înmormăntarea aia care în loc să îi demonstreze adevărata valoare i-a prăbuşit-o. În perioada aia toată lumea avea la avatar, până şi pe Mtv-ul autohton - care apropo e un mare bulshit- M is from Michael. Acu după două luni de chiţăit şi dansat pe muzica lui am mai născocit una... M is from Madonna. Asta de când marea divă a poposit pe meleaguri mioritice. Măi ia mai lasaţi-ma cu patetismele astea şi gasiţi-vă ceva de facut şi un Dumnezeu de venerat! O să ajungem să ne înclinăm în faţa gâştelor pe stradă, zău!

2009-09-02T15:16:00.002+03:00

La răscruce de gânduri

De ce în viaţă trebuie să alegi ? Am două trăsături de caracter foarte importante. Una e responsbilitatea faţă de alegerile şi faptele mele, asta pe scurt înseamnă că sunt un om asumat şi îmi recunosc faptele indiferent de circumstanţe. Şi al doilea că sunt foarte familistă. Sunt o combinaţie tâmpită de femeie de casă cu femeie de oraş. Iubesc duminicile. Pentru mine duminica e zi de familie, de plimbat în parc, ieşit la masă şi petrecut momente în familie. Duminica e pentru mine şi sufletul meu.
Mă enervează rău momentele în care trebuie să aleg o direcţie. Momentele în care sunt la răscruce de drumuri şi trebuie să aleg în deplinătatea facultăţilor mentale. De fiecare dată aleg cu frică... Dacă greşesc? Dacă o să-mi pară rău? Pe cine o să dau vina? Nu-mi place să trăiesc cu ideea că aş fi putut schimba ceva şi n-am facut-o... Deloc... Dacă n-o să mai am niciodată ocazia şi rămân cu regretul o viaţa întreagă?
Oamenii au o singură viaţă. Dacă îmi dau seama prea tărziu ce ar fi trebuit să fac? Mai fac... nimic. Stau si regret. Nu-mi plac regretele, prefer faptele... Deci... aleg sau las viaţa să aleagă?

2009-08-30T03:51:00.003+03:00

Cu femei despre bărbaţi

Deunăzi am luat parte la un sondaj , făcut de un bărbat. Îl interesa dacă dragostea e de ajuns într-o relaţie. Bineînţeles că bărbaţii toţi au zis da. Eu şi încă câteva fete am strigat răspicat nu. Pentru că s-a blocat a trebuit să şi argumentăm răspunsul. Pentru toţi ca el scriu aceste rânduri.
Femeile şi bărbaţii văd o relaţie şi o trăiesc diferit. Noi vrem să ne ţineţi în braţe noaptea, voi să aveţi spaţiu să vă rostogoliţi în somn. Noi vrem timp împreună, voi ne oferiţi 2 ore între întâlniri că sunteţi prea ocupaţi, noi vrem să ne luaţi de acasă, voi ne puneţi să luăm taxiul că e mai pratic. Noi vrem să ne simţim protejate, voi vreţi să nu râdă băieţii de voi dacă faceţi gesturi frumoase ( deşi toţi au câte o iubită sau soţie acasă care contează). Noi vrem să ne ţineţi de mână, vouă nu vă place că aşa se făcea la 15 ani şi în plus îţi mai transpiră şi mâna. Noi vrem să fiţi mândrii de noi, voi nici nu observaţi o tunsoare nouă. Noi ne supărăm şi aşteptăm semne de căinţă, voi lăsaţi timpul să rezolve problema în locul vostru. Noi vrem să rezolvăm problemele, voi vă plângeţi că vorbim prea mult şi cerem prea mult. Lista de diferenţe poate continua... După toate aceste argumente prietenul în cauză a tras concluzia : tre să ne transformăm cu toţii în gay.
Ete na, gândire de bărbat! Eu mă gândeam că mai uşor ar fi să vezi ce vrea "tâmpita aia de lângă tine" şi să laşi tu un pic de la tine şi eu un pic de la mine şi ar fi absolut perfect. Deci, noi vrem: atenţie, timp şi respect pe lângă dragostea aia de care tot vorbiţi.

2009-08-27T15:27:00.006+03:00

MAD

Aceeaşi stradă, doi oameni ce vin din direcţii diferite, vorbesc limbi diferite, au educaţie diferită, mentalitate şi sex diferit.... E oare posibil ca la un moment dat unul din ei să se oprească să se aseze pe banca pe care celălalt stă de ceva vreme şi să îl asculte? Fără să se bată cu pumnii în piept că ştie mai mult şi poate mai mult decât celălalt. Să lase orgoliile şi frustrările fostelor cartiere prin care a trecut şi să asculte... După care să se uite în oglindă şi să vadă ceea ce e, nu ceea ce şi-ar dori să fie.
Câteodată cred că sunt o mare tâmpită. Foarte rar mă supăr cu adevărat. Pot îndura cât cinci oameni la un loc, pot să închid ochii mai des minţindu-mă că, clipesc mai des. Poate să plouă cât o fi, nu mă grăbesc, am o răbdare de nestrămutat.
Nu pot dormi nopţi întregi când ştiu că am supărat pe cineva sau când cineva m-a supărat foarte tare.
Când lucrul ăsta nu se întâmplă înseamnă că persoana în cauză nu merită, şi e deajuns pentru mine şi conştiinţa mea.

2009-07-19T21:44:00.005+03:00

O rotiţă lipsă

În sfârşit am ajuns acasă! Stau lungită pe pat în lenjeria mea preferata cu înscrisuri străine. Ca de fiecare dată îmi rezerv mie o parte din zi în care doar stau şi gândesc pentru a fi sigură că nu rugineşte motorul.
De când mă ştiu am fost înconjurată de băieţi. "Cea mai bună prietenă" a mea din gimnaziu a fost un băiat, din liceu, un băiat, din facultate la fel. Primul om pe care îl sun când sunt în belele mari...un băiat! De la ei am învăţat că trebuie să am gesturi şi gusturi fine şi delicate, să fiu sexy nu porno, să râd şi să mă port natural, să manipulez doar cu o privire, să seduc " din greşeală", să fiu dură şi rece, să fiu rea şi cinică. De la ei , toţi bărbaţii din jurul meu am învăţat ce vor ei de fapt. Dar dupa ce "prototipul" a fost gata, şi m-am format ca om, niciunul nu s-a gândit să mă înveţe să accept pe cineva lângă mine. Să învăţ să fiu doi, să fiu femeie... Să învăţ că bărbaţii pot fi mai mult decât nişte buni prieteni. Niciunul! Şi e aşa de greu să învăţ acum la vârsta asta...

2009-07-09T16:39:00.005+03:00

Omul din oglindă

La toate concursurile de miss, la toate interviurile, la toate emisiunile auzi aceeaşi frază " Vreau să schimb lumea, să fac oamenii mai buni". Toţi vrem să schimbăm lumea şi oamenii din jurul nostru dar refuzăm să ne schimbăm pe noi şi obiceiurile noastre. Refuzăm să ne recunoaştem şi să ne îndreptăm greşelile. Până să schimbăm lumea, mai bine ne-am chinui să schimbăm omul din oglindă, să îi schimbăm relele obiceiuri şi să îi potolim pornirile animalice. Mai bine uită-te la tine şi schimbă lucrurile care nu îţi plac la tine, uită-te în jur şi începe schimbarea de la tine.
Azi am primit o palmă, şi aşa am reuşit să văd ceea ce până acum nu vedeam. Că şi eu greşesc, chiar dacă e neintenţionat, greşesc. Că sunt o victimă a propriilor mele emoţii sau sentimente uneori şi că din prea multă compasiune sau nepăsare fac mari greşeli. Aşa că, dacă până acum am mai trecut lucruri cu vederea, încerc ca pe viitor să n-o mai fac. Şi să închid bine uşa după ce ies.

2009-07-01T21:23:00.006+03:00

Long live the King

În primul an de facultate, printre miile de discuţii pe care le aveam cu fetele din camin, în nopţile albe foarte lungi, am ajuns la întrebarea "ce vrei de la viaţa asta"? Fiecare a răspuns. Toate răspunsurile ţineau de partea materială şi într-o mică proporţie şi de cea sentimentală. Când a venit rândul meu am dat un răspuns stins şi gâjâit, un pic stânjenită de ce urma să zic, foarte diferit de celelalte. " Eu vreau să las ceva în urma mea... Să îşi aducă oamenii aminte de mine şi după ce am murit"
Acum, după atâţia ani şi în circumstanţele date mă gândesc din ce în ce mai des dacă asta vreau cu adevărat. De câteva zile la toate ştirile, pe toate programele, până şi la OTV apare Regele. Sunt uichenduri speciale, emisiuni speciale, ştiri speciale cu şi depre Rege. În contextul dat mă întreb cum e oare mai bine? Ca jumate din viaţă să fii rege şi jumate batjocorit, jignit şi înjosit pentru ca mai apoi să poţi "savura" gloria de la 2 m sub pământ văzând toţi snobii care te plâng? Tot ăia care au aruncat cu noroi în tine când te scufundai. Sau să fii apreciat şi iubit atât cât încă pieptul ţi se mişcă pentru că respiri şi ochii sclipesc căci poţi clipi?

2009-06-29T18:01:00.003+03:00

Să vorbim despre prostie!

Prostia... Prostia e de două feluri, prostie nativă şi prostie dobândită. Aia nativă e ca un blestem, ca un semn de naştere cu care te-a "înzestrat" Dumnezeu. Nu poţi fugi, nu te poţi ascunde nu poţi să negi. Orice ai face, oricum ai face, din orice pozitie... Eşti prost! Şi indicat ar fi să îţi vezi lungul nasului şi să te întinzi doar atât cât poţi sau atât cât te duce capul.
Aia dobândită.... eh, aia e foarte răspândită. Aia dobândită apare când vrei să fii cool într-un grup de şmecheri şi din băiatul drăguţ , finuţ şi cu carte vrei să devii "bad boy". Şi începi să trânteşti cuvinte de genul " zdreanţă", " păsărică" sau "pizdă" fără să le ştii înţelesul şi total rupte din context. Eh, bineînţeles că în loc să faci impresie bună şi să agăţi câte o păsărică primeşti o uşă în nas, un şut în cur şi preşul de la uşă pentru că eşti mitocan.

2009-06-19T15:34:00.008+03:00

Pauză...

S-au terminat stresul şi nopţile nedormite şi presiunea care mă apasa şi nu mă lăsa să-mi pun în ordine gândurile pentru a scrie. S-a terminat... Şi daca s-a terminat de ce mă simt aşa sfârşită şi fără de vlagă? Primele doua zile după, am fost foarte veselă şi m-am simţit uşurată şi liberă...Dar acum...acum vreau să dorm! Vreau să dorm, să tac , să lenevesc.... Vreau să stau la plajă pe un şezlong , să-mi scald corpul în valuri de sare şi să beau. Vreau să beau şi să uit. Să uit de mine... Visez un şezlong pe o plajă departe, cu un joint în gură, un cocktail în mâna , cu sare şi vânt în păr...

Hm...vreau prea multe lucruri pentru un om aşa de mic. Nici măcar nu ştiu de ce mai scriu inepţiile pe care le gândesc şi le vreau pentru că ....oricum n-o să se întample!

2009-06-04T14:05:00.007+03:00

Vârcolacul

De când cu primavaro-vara asta organismul meu nu mă mai ascultă deloc şi a luat-o razna de tot. Sunt din ce în ce mai calma, ceea ce e fooooarte ciudat, hormonii mei au luat-o atât de repede la trap că nici măcar nu-i mai pot detecta, nu mai dorm, iar cearcănele mele sunt undeva de mărimea supranaturalului. La dracu, şi acum mi-am dat seama, dacă nu dorm... nici nu visez... Asta chiar e aiurea! Poate că mă transform. Că deşi sunt într-un mare mare ocean şi ştiu să întot nici măcar nu mă sinchisesc. Stau pe spate şi fac pluta până se liniştesc apele.

2009-06-01T16:46:00.006+03:00

O simplă poveste

Fiecare dintre noi avem o poveste. Fiecare avem un trecut şi nişte amintiri pe care le ţinem undeva în buzunarul de la piept ascunse. Zilele astea, zile pe care le-am petrecut în casă, am trecut aşa încet prin toate amintirile, atât prin cele frumoase cât şi prin cele mai puţin frumoase. Şi fără să îmi dau seama , m-am trezit într-o poveste pe care am iubit-o cum n-am iubit nimic în viaţa asta. O poveste mai dulce decât orice ciocolată. Gândurile au construit fără să vrea o încrengătură de alte finaluri. O încrengătură de "dacă aş fi"... Dacă...aş fi putut atunci să păstrez clipele alea, ascunse într-un borcan şi de fiecare data când aş fi vrut să simt sentimentul ăla aşa de ciudat să deschid încet, încet capacul borcanului şi să gust un pic...numai un pic...să-mi alin tristeţile.
Parcă nici nu mai vroiam să clipesc de frica că o să alung şi această mică fărâmă de amintire care mi-a rămas. Şi... m-am trezit zâmbind ca proasta în faţa unui perete alb cu laptoul în faţă, lungită în patul înflorat.

2009-05-29T15:52:00.005+03:00

Visele se pot împlini

Niciodată nu mi s-a întâmplat ce mi-am dorit. Dar niciodată! Sunt lucruri pe care mi le-am dorit din tot sufletul, şi cu toată fiinţa mea dar... nu s-au întâmplat. Sunt băieţi pe care i-am iubit din prima clipa în care i-am cunoscut iar ei... ei nici măcar nu m-au reţinut. Sunt haine care au fost făcute să fie pe mine dar...nu mi le-am putut permite. Sunt locuri pe care le visez de când eram mică dar nici azi nu le-am vazut. Sunt oameni pentru care am dat tot şi n-am primit nimic.
La început am crezut că nu îmi doresc destul de mult ca să mi se întâmple, apoi am ajuns la concluzia că nu am noroc şi m-am consolat cu gândul. Drept urmare într-un final am obosit să mai lupt pentru nişte lucruri pe care mi le doresc cu ardoare şi în momentul în care observam că vreau ceva nici măcar nu încercam să am. Mă aşezam cuminţică la rând şi aşteptam să îmi vină rândul. Şi bine am făcut , pentru că mai devreme sau mai târziu toate , dar absolut toate s-au întâmplat. Şi abia azi văd de ce nu s-au întâmplat până acum. Pentru că nu era nici timpul, nici momentul, nici contextul potrivit. Pentru că nu erau fit pentru mine, cea de atunci. Acum zâmbesc cu colţul buzelor întrebându-mă dacă va urma ce până acum nu s-a împlinit.... şi mi-am dorit din tot sufletul.

2009-05-27T15:01:00.007+03:00

A fi sau a nu fi

Mi-a ajuns la urechi acu ceva vreme din întâmplare că cică ar cam fi un post liber prin minunatul trust Intact pentru domniţe şi domnişoare. De ce n-aş încerca îmi zic? Nu ştiam eu prea multe detalii, decât că e un post la sport, dar văzând atâtea paţachine la televizor m-am gândit că pot schimba viziunea angajatorul şi implicit a privitorului. Ca de! Fată proastă nu sunt, am niţică sare şi niţel piper, urâţica nu's... şcoală am, vorbele la mine le am, ce-mi mai trebe? Până să fac pasul decisiv zic... să mai vorbesc şi eu cu unu cu altu, din ăştia de teve şi media că ei mai ştiu cum merge piaţa. Ajung la intâlnirea săptămânală cu fetele , le împărtăşesc părearea mea şi camera începe să răsune a râsete. Tu?!?!?! Hai fată! Te ştim fată serioasă! Păi.... dacă nu prestezi n-ai nicio şansă şi cum tu nu...prestezi adio în loc de bine ai venit! Am încheiat discutia că m-am enervat. Nu mi-a venit mie a crede că...toate...astea mai noi...Toate? Aşa au intrat? Eh...nu cred io! Şi m-am încăpăţânat...Am început reserchul... Tot dădea eroare...Eh la naiba! Nu mai zic că mi-a mai taiat şi cealaltă aripă un cunoscut ce lucreaza pe acolo care mi-a confirmat cele spuse de prietenele mele.
Şi iată că azi în timp ce pluteam printre articolele on-line am găsit blogul mogulului...Şi m-am decis să scriu...Eh ce ziceţi? Îmi răspunde?

2009-05-25T16:47:00.003+03:00

Punct şi de la capăt!

Am decis! De ieri încerc să mă abţin să fiu sinceră! Gata. Nu mai zic nimic. Râd , vorbesc fac pe proasta şi aşa trece ziua. Vreau să reuşesc să nu mai spun lucrurile care mă deranjează. Şi să închid relaţii şi subiecte fără să spun nimic. Să dispar aşa, într-o zi ca un fum... Ştiu ştiu la început n-o să poţi respira că fumul e prea gros dar dupa 1 zi 2 o să fie ca o intoxicaţie care a trecut. Mergi la mare sau pe malul unui lac, la terasă şi trece. Aer curat! Aseară... Aseară m-am simţit cel mai prost din curtea şcolii. Aseară am înţeles că sunt prea exigentă şi cer prea mult unor oameni care nu pot da mult... Aşa că m-am decis să nu mai cer. Nimic. Dar în aceeaşi măsură nici n-o să mai ofer. Ce-mi trebuiesc mie discuţii serioase despre viaţă, despre sentimente...Filozofie.. Ce-mi trebuie mie seriozitate, respect şi întelegere din partea unor oameni superficiali. Şi eu pot fi aşa. E clar am ales comportamentul greşit pentru un segment de public greşit...deci da... Nu e nimeni de vină, în afară de mine. Cum am zis...Revizuim comportamentul şi schimbăm abordarea!

2009-05-22T16:23:00.005+03:00

Privesc de jos în sus

La 21 ani am pornit pe cea mai lungă stradă. Din toate clădirile alea de pe stradă m-am oprit în faţa celei mai înalte, cu multe etaje şi geamuri. Am deschis sfios uşa de la intrare unde m-a primit serios şi mirat un portar. M-a întrebat dacă sunt sigură că nu am greşit adresa. M-am uitat de jos, că şi atunci tot 1.20 aveam, şi am răspuns şi sec DA. Pentru că liftul era defect am luat-o pe scări fără să îmi fie frică că voi obosi până voi ajunge la capătul drumului. În drumul meu am întâlnit scări rupte, alunecoase sau oameni care se uitau curioşi la mine şuşotind. Când am ajuns la primul etaj m-am gândit că e cazul să deschid uşa. Curios... era deschisă. Am păşit sfios şi am mers pe un culoar luuuuunnnng. Cu dibăcie am reuşit să ajung la capătul holului unde era o altă usă care era ferecată. M-am cam speriat puţin, recunosc, pentru că aveam de ales să mă intorc din drum sau să încerc să deschid uşa. Am deschis-o. Cu greu, dar am deschis-o. Şi m-am trezit din nou pe scări. Şi am început din nou să urc. La următorul etaj am mai găsit o usă. Am bătut respectuos şi am fost poftită. Acolo, în încăperea aia mă învârt de atunci încercând să găsesc uşa de la iesire. Încăperea asta are multe uşi şi mulţi portari. Toti sunt zâmbitori, alunecoşi şi reci. Fiecare are modalitatea lui de a nu te primi în camera lui. Unul zambeşte şi îţi trânteşte uşa în nas, altul îţi pune piedică de când eşti pe hol, unul iţi face cunoştinţă cu alt portar, unul îţi spune zâmbind că ai greşit etajul iar altul îţi spune respectuos că e neva-sa acasă şi nu te poate primi, deşi ai o relaţie bună cu ea. Ei bine, nu mă panichez pentru că eu ştiu că sunt pe drumul cel bun şi că voi găsi din nou drumul spre scări. Şi ştiu că treptele mă aşteaptă şi etajul la care eu vreau să ajung la fel. Vă întrebaţi probabil care e ăsta. Ei bine, undeva la mijloc, că acolo e cel mai safe, în caz de cutremur.

2009-05-21T18:42:00.003+03:00

Între Creangă şi Piersic

Astăzi în drum spre casă mi-am dat seama că pot vorbi despre orice cu oricine. Sunt ca o carte cu poveşti scrisă de Creangă. Orice subiect alegi cu siguranţă eu am o poveste despre asta. Oriunde merg spun o întamplare , o poveste, un banc. Nu mai zic că le am pe categorii: funny, tragice, comice sau chiar morbide. Iar daca eşti băiat isteţ, de cele mai multe ori poţi să tragi şi învătăminte din poveştile mele. Cu căt trec anii cu atât înmagazinez mai multe şi mai multe. Nu ai zic că am şi unele sub semnătură propie. E impresionant până şi pentru mine!
Asta e! Am un defect....Nu pot să tac.Vorbesc...şi vorbesc şi iar vorbesc... La dracu!... Sunt un fel de Florin Piersic .....

2009-05-19T23:29:00.004+03:00

Monogamia

Monogamia....Cine dracu a inventat monogamia? De ce să fim o naţie de monogami când există atâta diversitate în jur? De ce să ne limităm la un singur animal care adoarme până te întorci de la duş? Sau la o gâsguliţă care ştie doar să stea la braţul tău. De ce nu putem să avem unul care să ştie să vorbească şi să fie deştept, altul care să te scoată la plimbare şi la masă, unul la cinema , altul să fie frumos şi bun de scos în club unde e gălăgie şi nu trebuie să vorbească , unul care să îţi fie prieten şi să te înteleagă şi unul....eh unul...pentru sex. Ah da am uitat! Şi unu cu care să te cerţi! Valabil şi pentru sexul opus. Tare bine ar fi să dispară acest cuvânt din dicţionar, din conceptul şi din conştiinţa noastră!

2009-05-18T21:44:00.002+03:00

Solidaritate feminina

Toate femeile singure pe care le cunosc se plâng că nu mai există bărbaţi normali.Toţi bărbaţii singuri pe care îi cunosc se plâng că toate femeile sunt curve. În secolul vitezei fetele mai mari de 21 de ani sunt "bătrâne" iar barbaţii peste 45 sunt kul. E ca un cerc vicios. Noi dăm vina pe ei şi ei dau vina pe noi. Stând şi analizând cu o prietenă ne-am dat seama că bărbaţii "defecţi" din jurul nostru sunt defecţi din cauza lipsei de solidaritate feminină. Dacă una din noi a întâlnit un idiot notoriu care se vede de la o mare distanţă şi nu l-a păstrat for good, decizia ei ne-a schimbat vieţile multora dintre noi. Pentru că după ce l-a lăsat, o altă femeie l-a întâlnit care la rândul ei l-a lăsat şi apoi o alta şi apoi o alta... Ei şi uite aşa am ajuns să ne consumăm energia şi să introducem nişte factori de stres în viaţa noastră . Gandiţi-vă ce ar fi fost şi cum ar fi fost lumea asta dacă prima femeie care i-a descoperit inteligenţa precară şi comportamentul animalic nu l-ar fi lasat. Cate femei fericite ar fi existat. Pe de alta parte femeia aia care l-a lăsat pe el a luat-o razna din cauza stresului acumulat de-a lungul relatiei si uite aşa a mai stricat şi alţi bărbaţi şi am devenit noi ceea ce suntem azi... Şi totul din cauza lipsei solidarităţii feminine....

2009-05-14T17:27:00.004+03:00

Great expectations

Cu toţii avem vise, speranţe, aşteptări. Cu toţii ştim ce vrem de la o relaţie, de la un om, de la un job sau de la noi. De foarte multe ori fiecare gândim în perspectivă, încercăm să ne stabilim nişte targete şi nişte căi de urmat. Ne place să credem că cunoaştem oamenii apropiaţi nouă, plăcerile lor şi eventualele reacţii. Ei bine, ce te faci când omul de la care nu te aşteptai la nimic, pentru că, consideri că nu poate, îţi oferă totul? Sau îţi oferă exact de ce ai nevoie în momentul ăla, idiferent ce inseamnă asta. Poate însemna doar o pungă de pufuleţi, sau un zâmbet, o vorbă bună sau doar un telefon. Ce te faci? Te gândeşti câ l-ai subestimat, că are o zi bună sau că....pur şi simplu " a băut gaz "? Eu personal sunt în stadiu de lămurit dilema.... Sper că alţii care o rezolvă mai repede să mă lumineze şi pe mine.

2009-05-04T16:55:00.004+03:00

Odă bucuriei

Mă bucur că deşi am trecut prin foarte multe probleme singură încă mai am curajul şi puterea să zâmbesc. Mă bucur că am ştiut să-mi păstrez lângă mine oameni care mi-au demonstrat fără vorbe că merită să îi iubesc. Mă bucur că ştiu să apreciez mai mult rezultatele decât intenţiile. Mă bucur că ştiu cine sunt cu bune şi rele. Mă bucur că nu mint şi spun ce am de spus. Mă bucur că ştiu să simt. Mă bucur că ştiu să îmi păstrez punctul de vedere şi să militez pentru dreptate. Mă bucur că există proşti, curve şi tâmpiţi care te ajută să faci diferenţa. Mă bucur că pot să-mi zic mie că sunt tâmpită şi idioată atunci când sunt. Mă bucur că am prieteni care mă susţin la fel cum mă bucur că am duşmani care mă motivează. Mă bucur că nu aştept să vină vara pentru ca soarele să stralucească , pentru că îl pot desena eu. Mă bucur pentru orice căcat. Pentru că aşa sunt eu!

2009-04-30T17:12:00.002+03:00

Să nu minţi

E da! Asta e una din cele 10 porunci. Deunăzi am ieşit la un ceai aromat şi din vorbă-n vorbă am ajuns la discuţii despre complexe şi complexaţi. Auzind păreri peste păreri mi-am dat seama că cel mai important e să recunoşti mai întai în faţa ta că te deranjează ceva la tine pentru ca mai apoi să îţi poţi exprima părerea în faţa celorlalţi. Nu-i corect să ai nişte frustrări interioare şi să ţii lecţii despre moralitate. Sau să te baţi cu pumnii în piept că o schimbare estetică asupra corpului tău înseamnă o mutilare când ai face-o la primul impuls da ţi-e frică. Urât e să trăieşti într-o lume care nu e ta , sau mai rău care nu există. E fabricată de tine pentru...tine, pentru că la un moment dat te vei trezi la realitate si tare greu va fi. Aşa ca ţine mine:"Să nu minţi sau să nu te minţi!"

2009-04-21T23:20:00.004+03:00

Între două realităţi

Deşi e aproape vară în viaţa mea a intrat o furtună care a declanşat o îngrozitoare avalanşă. Avalanşă care m-a tintuit fără să vreau între două realităţi. E da! Trăiesc între două realităţi, una mai diferită ca alta. Una în care sunt veşnic tensionată şi înconjurată de mulţi oameni, cu un program aiurea si total dezordonat, plină de regrete, propuneri indecente şi "bad timming"-uri de unde plec cu greu...fiindcă e ciudat dar îmi place...Şi alta...alta..plină de amar , griji şi linişte, multă linişte şi singurătate. Dar aici nu e glumă, programul e program, atât de strict încât parcă nici nu îndrăzneşti să visezi, să regreţi sau să te gândeşti la ce ar fi putu fi dacă... Eh şi la fel de culmea e că şi aici îmi place , acu nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin sau poate chiar la fel... Să fiu oare o persoană complexă sau doar altă ciudată?

2009-03-27T23:41:00.005+02:00

Un simplu puzzle

Sunt dependenă de televior.Primul lucru pe care îl fac când intru în casă, după ce aprind lumina şi închid uşa e să aprind televizorul. Cu toate astea , in seara asta am intrat în casă şi nu am făcut asta. Bizar... Ba chiar ăsta a fost ultimul lucru pe care l-am făcut înainte să mă bag în pat... În seara asta am ascultat din intmplare niste melodii care m-au pus pe gânduri. Una din ele e " Because you love'd me ". Ascultând-o, mă gândeam cum s-o simţi oare persoana pentru care a fost scrisă melodia asta când o ascultă? Mai ales că e scrisă pentru un barbat...
Nu ştiu alţii cum sunt dar eu...vorba lui Creangă, mi-am pierdut demult latura asta sentimentală sau poate doar credinţa în dulcegării sau sentimentalisme. Iar referitor la sentimentul ăsta numit generic "dragoste" am o vorbă, pentru mine, e ca un puzzle al cărui piese nu le pot găsi sau nu am răbdare, o simplă stare a minţii. Te "îndrăgosteşti" de cineva pentru că este aşa, pentru că se poartă aşa, pentru că se îmbracă aşa şi tot aşa. Deci din punctul meu de vedere sentimentul ăsta nu are nicio legătură cu inima sau cu nişte trăiri speciale. Oamenii vin şi pleacă, sentimentele vin şi pleacă, până şi viaţa vine şi pleacă...

2009-03-20T14:29:00.003+02:00

Praf de stele pe urmele mele

Deşi am avut insomnii şi am dormit doar 3 ore, deşi am avut o noapte gălăgioasă....mă simt... minunat! Am senzaţia aia de primăvară umedă, în care simţi mirosul ud al dimineţii printre razele reci ale soarelui care te fac să-ţi alungeşti buzele şi să zâmbeşti. Parcă peste noapte mi s-a deschis o potecă luminată spre o altă lume, o potecă care e la fel de luminată indiferent de momentul zilei. Şi parcă de sub tălpile mele, în urmă rămân stele sau praf de stele vorba melodiei. Mă simt minunat şi voi profita de ziua asta. Culmea e că aseară anunţam oficial că am renunţat la visele mele, si ar fi trebuit să fiu amărâtă, dar nu! Azi sunt mai nouă ca oricand, "am o vedere spre lume şi un vis fără nume/ Şi...praf de stele pe urmele mele".
E clar! Exsită două explicaţii plauzibile la acest comportament labil. Ori sunt nebună sau încep să înnebunesc, ori...m-am eliberat de nişte refulări aseară. Sincer, prefer sa fie prima, că ar însemna că sunt şi eu un mic geniu ! Până desluşesc misterul stelelor vă urez un uichend minunat! Şi...plin de stele!

2009-03-12T15:37:00.004+02:00

Ce-si doresc femeile

Am o zi prostă. Chiar foarte proastă! Nimic nu iese bine. M-am îmbrăcat naşpa, mă simt naşpa, nu vorbesc şi n-am chef de nimeni. Eh , cu toate astea mai am încă gânduri. Pentru că nici la birou trebuirile n-au ieşit chiar bine, mă gândeam ce ar fi dacă intr-o zi, o singură dată în viaţă , fiecare dintre noi am auzi ce gândesc oamenii de lângă noi. Nu despre noi, nu despre un anumit subiect ci aşa...în general. Ce-i frământă pe ei zilnic? Ce îi deranjează, ce îi face să zâmbească...Exact ca în filmul " Ce-şi doresc femeile " cu Mel Gibson. Şi să ai la dispoziţie doar o zi. Una singură. Unde te-ai duce, gândurile cui ai vrea sa le auzi? Ale şefului, să vezi ce gândeşte când te vede, ale iubitului, ale părinţilor, ale prietenilor sau a unui necunoscut de pe stardă? Ce te-ar interesa atunci? Faptele, vorbele sau...gândurile? Ce ar conta mai mult? Ţi-ai schimba comportamentul faţă de anumite persoane? Poate că sunt nebună, dar azi numai la asta m-am gândit. Poate pentru că sunt aşa de suparată că oamenii din jurul meu continuă să fie tâmpiţi , snobi şi indiferenţi , încât mi-aş dori din suflet să audă gândurile mele. Să înţeleagă singuri că greşesc, fără să mă mai chinui eu cu tot felul de demonstraţii puerile. Sau poate pentru că uneori sunt aşa de nemulţumită că anumite persoane nu mă văd pe mine, ci doar imaginea mea...Nu ştiu de ce, dar ştiu că azi numai la asta m-am gândit. Şi mi-aş dori ca anumiţi oameni din viaţa mea sau care au trecut prin viaţa mea, uneori, să-mi audă gândurile si să vadă cât sunt de tâmpiţi. Mă înclin înca o dată in faţa celor cu ganduri mai pământeşti şi vă doresc o zi cu mult mai bună decât a mea!

2009-03-11T14:47:00.006+02:00

Roata morii se-nvârteşte ţac ţac ţac

Vorbeam deunăzi cu o prietenă despre roata vieţii. Ea era foarte uimită că vechiul proverb cu " roata vieţii se învârte" este adevărat. Dintotdeauna am crezut că n-are rost să-ţi consumi energia cu răzbunări când poţi doar să aştepţi să se învârtă minunata roată, căci cu siguranţă se va învărti. Căci după cum toţi stim fiecare primeşte ce merită. Când am mai crescut mi-am dat seama că se poate învârti atât de târziu încât nu te mai interesează că s-a învârtit. Nu-ţi mai pasă, nu mai contează , nu te afectează deloc, sau poate nici măcar nu aflii. Atunci vin şi întreb, în cazul ăsta, care este soluţia răutaţilor şi nedreptăţilor făcute de cei din jur asupra ta? Sau mai bine întreb...când va primi fiecare ce va merita? Cât timp trebuie să treacă? Există o perioadă aproximată sau se întamplă aşa pur şi simplu ? Aleatoriu? Dacă unul din noi rămâne mereu acolo...pe lista de aşteptare? Dacă....nu mai primeşte? Dacă e prea mic şi nu se vede din mulţime? Daca rugineşte roata? Se poate?

2009-03-11T11:21:00.005+02:00

Intre vis si realitate

De când mă ştiu visez. Visez....mult! Atât de mult încât când mă trezesc şi povestesc toată lumea se întreabă când am avut atâta timp într-o singură noapte. Si îmi amintesc tot. Cu detalii, culori, cifre şi alte cele. Ei bine, de vreo câteva nopţi bune visez acelaşi chip ( cunoscut mie ) în contexte diferite. Culmea e că nu spune nimic. Se uită la mine şi are faţa aia de om blajin. E peste tot, în restaurantele în care merg, la întânirile mele cu fetele, în club, la piaţă, în casa mea, în grupul meu de prieteni! Peste tot! Parcă mă bântuie. Nu zice nimic, nu face nimic deosebit. Tace şi atât. De fiecare dată când îl văd mă gândesc - " Ce caută aici?". Culmea e că până acum câteva seri am visat la fel, un chip over and over. Cele doua feţe pe care le visez constant în ultimele 2 săptămâni au o relaţie foarte apropiată şi nu înţeleg de ce le visez. Şi nu înţeleg de ce nu-i visez niciodată împreună în acelaşi vis. Nu am nicio legătură cu ei, nu vorbim la telefon, nu avem o relaţie de prietenie, nu avem prieteni comuni, nu am vorbit de curând despre vre unul dintre ei. It's weird. Eu sunt o tipă foarte cerebrală, care rar face greşeli majore. Faţă de unul din personajele pe care le tot visez, am greşit groaznic! L-am lăsat să vadă că şi eu pot fii slabă. Un lucru e cert. Sunt un om care crede in semne, dar nu sunt superstiţioasă. Şi sunt tare curioasă cum şi dacă se vor reflecta aceste "feţe" asupra mea. Şi mai ales cât o să le mai visez?

2009-03-04T12:52:00.004+02:00

Moda nouă

Cândva am auzit o poveste despre nişte puşti care se jucau de-a “moda nouă“ dezbrăcându-se unul in faţa altuia. Ei bine nu despre asta vreau să vorbim . Vreau să vorbim despre moda zilelor noastre. Moda pantofilor cu bot rotund si toc evazat, a pantalonilor ţigaretă, a fustelor cu talie înaltă şi a bentiţelor de toate marimile si culorile. Mă întreb când oare o să înţelegem că nu neaparăt ceea ce e la modă te face kul? Când o să începem să realizăm că nu trebuie să purtăm ceea ce e la modă dacă nu ne stă bine. Imaginea nu stă numai în haine ci şi în atitudinea şi personalitatea persoanei care le poartă. Trebuie să ştii să porţi anumite haine, altfel vei fi un eşec sau un circ ambulant. Deunăzi am văzut câteva astfel de exemple care m-au lăsat cu gura căscată. Fete cu bazinul foarte lat si picioarele butucanoase purtând pantaloni ţigaretă, fete mici de statură purtând bluze cu mâneci foarte lungi şi fuste până în pământ asortate cu o pereche de balerini, fete cu faţa foarte lată purtând părul strâns în coadă condimentat cu o bentiţă bleu ciel cu fundiţă. Ei bine îmi pare rău că vă critic doamnelor dar… aşa nu. Nu se poate să fim înconjurate de atâtea reviste , emisiuni si informaţii referitoare la acest subiect şi să continuăm să facem aceleaşi greşeli încă o dată şi încă o dată.
Pentru cele care reflectă în urma citirii acestor rânduri şi pentru cele ce nu se regăsesc printre ele mă înclin. O zi mai bună vă doresc!

2009-01-29T10:03:00.010+02:00

Taggled feelings

Vine o vreme când trebuie să alegi între trecut , prezent şi viitor. Pentru trecut şi prezent ştii clar elementele componente, avantajele şi dezavantajele şi poti pune in balantă mai uşor. Însă pentru viitor? Cum rămîne cu viitorul? Unde pot interveni factori decisivi care nu ţin de voinţa mea... Cum să aleg între alb şi negru? Aş vrea să plec, aşa ca din Sodoma şi Gomora, fara să mă uit inapoi. Fără să am tentaţia de a mă întoarce înapoi, fără să mai încerc să fac ceva. Dar pe de altă parte...ce mă aşteaptă, oare e pe placul meu? În cazul ăsta sunt doua mari variante. Să aleg eu sau să aleagă ea, viaţa. Iar dacă greşesc , asta e ! Greşesc încă o dată, dar cu siguranţă nu voi mai greşi aşa cum am mai greşit. Până la urmă de ce îmi bat capul? Că nu vreau să fiu un exemplu, niciodata n-am vrut. Nu vreau să ies în evidenţă râzând cel mai tare sau fiind fata căreia îi e frică de singurătate. Nu vreau să umplu liniştea cuiva. Vreau doar să fiu eu, aşa cum am învăţat să fiu mereu. Să merg în pas alergător, să mă port copilăreşte, sa ţip când mă enervez, să mi se umfle vena de pe frunte cănd mă supăr, să fiu o idioată notorie câteodată, să fiu excesiv de corectă şi exigentă şi mai ales să îmi permit să spun adevărul chiar dacă oamenii de lângă mine mă judecă sau râd de mine. Până una alta azi sunt între trecut şi prezent. Mă uit înapoi amintindu-mi cu drag de un El, înalt, frumos cu ochii migdalaţi, care m-a făcut să zâmbesc mereu.... Ridic capul şi văd un alt El.... Unu cu părul scurt şi ochii verzi, cu braţe puternice şi suflet mare. Primul...m-a făcut să simt ce al doilea nu a reuşit, dar în aceeasi măsură, s-a împiedicat la primul obstacol. Al doilea... e răutăcios, dur şi uneori nepăsător, dar cu toate astea e încă aici. Şi nici măcar nu ştiu de ce....

2009-01-24T15:15:00.006+02:00

La Promenadă

O cafenea franţuzească plină de fum şi aer boem. Oamenii vin să citească presa zilnică şi să asculte canţonete în surdină. Totul e ca un ritual, intrii, ridici uşor pălăria în semn de salut, te aşezi la una din mesele rotunde din lemn vechi, îţi aprinzi o ţigară subţire de foi, comanzi una din cafelele care a făcut această cafenea atât de cunoscută si alegi una din gazetele preferate. Deşi nu e un loc luxos, detaliile fac diferenţa. În momentul în care intrii aici, se deschide o nouă lume, o altă epocă, o altă definiţie a cuvântului "stil".

E un loc mic, discret , cu muzică franţuzească şi oameni civilizaţi. Fiecare măsuţă e decorată cu un trandafir proaspăt de culoare roşie, aşezat delicat într-o vază albă de porţelan, pereţii au o culoare caldă de bej, roz şi sunt decoraţi cu picturi foviste. Toate aceste elemente m-au făcut să aleg să îmi beau cafeaua aici ori d căte ori ies să ma plimb sub umbrela albă pe Champs-Elysee.

Azi e o zi un pic mai specială. E 14 iulie, ziua ei, a Franţei. Aşadar m-am hotarât să ies la o mică promenadă, înainte de a începe manifestaţia şi forfota pe străzi. E ora 8.00 , îmi încalţ balerinii albi din pânză cu broderii manuale şi cobor încet pe stradă. Razele soarelui se strecoară printre frunzele copacilor sfios atingându-mi delicat bordurile bonetei. Si alunc încet pe stradă...Hmmm....Ce aer curat! Şi păsările mă insoţesc! Ajung în faţa cafenelei, îmi inchid tacticos umbretluţa, spun un " bonjour" , cu vârful limbii şi mă aşez la masa la care mă aşez de obicei.

" O cafea fără zahăr, te rog! ", înainte de a primi cafeaua, primesc mirosul cafelei, care îmi îmbie toate simţurile şi simţirile....

2009-01-19T11:31:00.008+02:00

Amintiri din copilarie

Azi o să vă scriu o poveste de viaţă, sau o lecţie de viaţa. Mi-am dat seama că idioată eram de mică, că mă pişam pe cine, pardon, pe unde vroiam. Una din întâmplările memorabile este când am făcut pipi în vaza de porţelan a mamei. Înaintea căreia a fost întâmplarea cu chiloţii. Când îl rugam pe fiul, adolescent fiind, al unei prietene de-a mamei să îmi scoată chiloţii din cur, " trage-mă de cur Gigele !" . Ei bine, de atunci multă vreme a trecut şi eu m-am schimbat foarte mult. Am învăţat sa imi fac nevoile în closet, să mănânc cu furculiţa şi cuţitul atât la restaurant cât şi acasă. Să zic bună-ziua politicos, să port bikini cu tact şi să mă feresc de oamenii răi. Ştiu să vorbesc şi cu şmecherii şi cu borfaşii, şi cu proştii şi cu deşteptii. Şi am realizat că am oameni lângă mine oameni de ani, de zeci de ani, exceptându-i pe ai mei. Oameni pe care şi azi îi consider tot prieteni. De aceea vreau să dau un sfat prietenesc celor care nu mă cunosc sau celor care nu vor să mă mai cunoască. Chiar şi celor care mă judecă după aparenţe. Dragilor, ambalajul imbătrîneşte, hainele se schimbă, bijuteriile la fel, valoarea brandurile e trecătoare, dar omul nu. Indiferent cât de departe ajungi sau cât de "mare", frumos e să fii conştient cine eşti dincolo de haine, bling blinguri şi aparenţe. Să fii important chiar şi cînd ai ieşit din duş şi n-ai altceva pe tine decât stropi. Sau când te trezeşti dimineţă , în pijamale şi fără machiaj. Important e să ştii cine eşti şi de unde ai plecat!

2009-01-16T11:26:00.008+02:00

Cu ochii larg inchişi

Trântesc uşa cu putere şi, ca în fiecare seara, las cealaltă lumea pe dinafară. Acum am ajuns în lumea mea, în lumea în care nu poate pătrunde altcineva decat eu şi gândurile mele. Nici măcar telefonul mobil nu mă deranjează după ce închid uşa. Îmi fac siesta, după care mă lungesc pe canapeua mea cu care m-am obişnuit. Şi încet , încet, ochii se închid şi universul se deschide. Un univers în care dacă lucrurile nu ies aşa cum îţi doreşti poţi pleca oricînd.Poţi întoarce spatele şi poţi opta pentru un alt final sau alţi actori, alt decor sau alte culori. O poţi desena cum vrei tu. Ei bine deşi e aşa de uşor eu prefer sa las lucrurile la voia întâmplării şi să păşesc cu ochii larg închişi în această lume. Si merg pe o stradă. O stradă în care vîntul întâmplării bate din toate părţile, e seară şi totuşi frigul nu se simte. Şi trec din peisaje fantastice desenate în culori pastelate în cele mirifice care îşi au limita cu cele ştiinţifico-fantastice....Şi la un moment dat mă trezeşte realitatea...Cu toate că realizez că am ieşit din lumea asta şi nu mai pot dormi continui să ţin ochii închişi refuzând astfel să ma trezesc de-a binelea. E ora 3.00 şi nu pot dormi, nu pot visa dar nici nu mă pot trezi. Sunt undeva între vis şi realitate, între cer şi pământ, între rău şi bine şi mai ales între griji şi zambet. Tot ce trebuie să fac e să aleg. Ca noi toţi într-un moment dat. Ei bine... Nu vreau! Nu vreau să aleg! Refuz să aleg! Vreau doar să stau aşa lungită, pe canapeaua mea, cu ochii larg închişi şi să mă gandesc la ....tine....sau...la...tine sau...poate la tine!

2009-01-01T22:52:00.000+02:00

Aripi sa pot zbura

Abia am deschis ochii si simt cum deja ma misc. Si totusi nu am facut nicio miscare...Hmm...Da...Clar! Inca resimt bauta de aseara. Incerc sa ma adun, deschid ochii cu greu si incerc sa-mi iau ca reper un punct fix pentru ca patul nu vrea sa se opreasca din invarteala. Zambesc ca in majoritatea diminetilor si ma dau jos gandindu-ma ca am inceput anul perfect. Intr-un club, pe bar , cu o peruca argintie si razand cu gura pana la urechi. Asta dupa ce am varsat 5 lacrimi fix din cauza unui mesaj ce continea o gluma de prost gust. Deci dupa cum zice proverbul, un ochi rade altul plange. In cazul meu predominat era rasul. Sa revenim la dimineata mea. Unde ramasesem? ....La naiba sunt asa de tanara si am inceput deja sa uit! Cum ziceam , ma ridic in speranta ca invarteala va disparea. De unde! Iluzii! Si podeaua se misca, drept urmare fac pe acrobatul. Incerc sa merg . Si culmea cu cat fac mai multi pasi cu atat imi dau seama ca ma descurc fantastic de bine. Imi salut cu drag familia si prietena mamei , care e la noi, si ma asez confortabil in fotoliu. Dupa ce port o discutie de suprafata ma imbrac sa ies la cafea. Singurul antidot pentru o dimineata ca asta ( e deja ora 14.00 ). Dupa ce imi incalzesc masina ma hotarasc sa plec spre singura cafenea in care merg ca acasa si anume cu drag. Eh....si iata ca in cele din urma gasesc elixirul acestei dimineti. Nu, nu e o cafea ci un "cafea" care pur si simplu m-a facut sa zambesc si sa ma trezesc doar cand l-am vazut. Ciudat. Demult nu m-a mai facut cineva sa zambesc asa ca tampa din nimic, sau sa ma gandesc asa din senin la el. E un mister pentru mine cine e, de unde vine sau ce vrea de la viata. La fel si motivul pentru care zambesc cand il vad. Daca stau bine sa ma gandesc el, ca si om e foarte misterios, incitant, poate tocmai de aia mi-a trezit interesul. Un lucru e sigur, nu-mi pasa cine e , de unde vine, sau cu ce se ocupa. Nu-mi pasa nici macar daca o sa-l mai vad sau nu vreodata. Sau daca il voi cunoste vreodata sau nu. Imi pasa doar ca zambesc si nu incerc sa aflu de ce sau cat va dura. Eh, una peste alta ii anunt pe cei care credeau ca ma scufund ca in noul an voi invata sa inot si poate chiar sa si zbor.

2008-12-23T15:19:00.000+02:00

Vreau!

Ati simtit vreodata presiunea celor din jur atat de mare incat iti vine sa-ti iei lumeea in cap si sa fugi departe , departe, departe? Departe de tot si de toate .De orice barfa, de orice comentariu malitios sau privire rautacioasa. Eh asta simt eu in momentul asta! Desi se apropie sarbatorile am oameni in jurul meu care cred ca stiu ei care-i drumul bun si vor sa mi-l arate. De ce cred ei ca ma ratez si ei vor sa ma scape doar pentru ca suntem diferiti? Imi doresc atat de mult o perioada de liniste in care sa nu sune telefonul, in care sa nu vorbesc cu nimeni si sa fac acele cateva lucruri care imi plac si care ma relaxeaza. Sa merg la bazin, sa merg pe jos ca sa pot simti frigul in obraji, sa ascult muzica buna sau sa ma dau pe gheata cum faceam cand eram copil. Vreau sa fug de voi ca m-am saturat sa va infrunt si sa nu ajungem la un numitor comun. Vreau! Asta vreau!

2008-12-22T11:35:00.000+02:00

Cine sunt....

Alerg cu viteza maxima, imi place sa fac rafting si surfing pe cele mai agitate valuri, plang si rad cu aceeasi patima. E greu sa ma prinzi din urma sau sa tii pasul cu mine. Rar a contat parerea celor din jur. Unii spun ca m-am schimbat, ca sunt diferita fata de alte vremuri. Poate ca infatisarea si hainele s-au schimbat insa in adancul sufletului meu am ramas aceeasi dintotdeauna. Poate ca moartea m-a speriat ingrozitor sau poate ceva mi-a dat pofta de viata. Poate cineva mi-a rupt inima in doua sau poate cineva mi-a inflorit sufletul. Poate nimic din ce scriu nu conteaza dar cu siguranta conteaza cine sunt. Comportamentul de copil, zambetul inocent, incapatanarea si firea bataioasa face parte din mine si din ceea ce sunt. Am o mama care crede in mine si care se lupta cu diavolul pentru mine atunci cand ma ingenunchiaza. Tot ea, m-a invatat sa fiu intodeauna eu si sa lupt pentru ce vreau. Am trasat limite si am depasit limite doar pentru a afla cine si cum sunt. Eu... Ma schimb cate putin in fiecare zi... Ma agat de un strop de credinta, indes un dram de speranta in buzunar, imi inmoi ochii cu putina iubire, imi deschid inima si imi continui drumul fluierand. Iar momentan, daca tot sunt aici vreau doar o jumatate de sansa pentru a va arata cine sunt!

2008-12-19T11:09:00.000+02:00

Singuratate in doi

Se zice ca atunci cand esti implicat intr-o relatie imparti totul la doi si astfel lucrurile sunt mai usoare. De la chirie si cheltuielile marunte pana la tristetile cotidiene si suferinta banala. Si asa e mai usor sa treci peste ele cand cel de langa tine iti ridica jumatate din povara de pe umeri. La fel e si cu fericirea, bucuriile si linistea... Pai in cazul asta de ce ar vrea cineva sa-si imparta bucuria in doi? De ce as vrea sa simt doar jumatate din implinirea si bucuria cauzata de orice lucru marunt care pe mine ma face sa zambesc. E ca si cum ar zambi doar jumatate de buza si ar sclipi doar un ochi. Singura solutie ar fi sa fim fericiti si sa impartim aceleasi emotii in acelasi timp , lucru foarte putin probabil. Sau ca unul dintre noi sa fie dispus sa faca niste compromisuri majore. Pana una alta impart singuratatea in doi. Iau jumatate si jumatate imi las tot mie. In loc de final ma inclin in fata celor care sunt indeajuns de altruisti sa imparta bucuria la doi.

2008-12-17T12:53:00.000+02:00

On Fast Forward

Ehehe. Cat de calma si relaxata eram ieri asa de agitata sunt azi. Mi-am inceput ziua cu doi retarzi si o prosta .Din gereseala am apasat pe butonul gresit al telecomenzii si in loc sa se deschida pe stirile matinale s-a deschis pe prostia matinala si anume, Razvan si Dani.Nu pot sa cred ca poate exista o astfel de emisiune matinala. In care o tipa careia ii sta mai bine cu gura inchisa are curajul sa vorbeasca, cu motivatia ca ea "interpreteaza" un rol. Iar doi retarzi crezandu-se destepti fac mishto de ea. Frumos exemplu si frumos inceput de zi. Ei bine, dupa acest inceput brusc, am hotarat sa-mi indrept pasii spre binestiutul meu birou. N-am apucat sa ies bine din casa ca a si inceput sa sune telefonul. Vreau, te rog, poti sa, astept, am nevoie, repede......Ahhh!!! Toate astea in loc de ...Buna Dimineata! Deci dupa cum puteti observa azi sunt agitata. Vorbesc haotic, rad aiurea, am gesturi confuze si toate astea pe fast forward. Deci.... O zi buna va doresc!

2008-12-16T18:32:00.000+02:00

Piatra trece si apele raman…

Claxoane, frig, ceata, nebunie. Zapaceala totala. Ca doar vin Sarbatorile. In schimb eu sunt calma si linistita. Zambesc si tac. Ceea ce fac de la un timp incoa.Tac... Hmm... Ciudat ar spune unii. Ciudat, cum multi ma catalogeaza. In traficul nebun al Bucurestiului stau in masina si ma gandesc cu Freddie Mercury pe fundal. Oare e adevarat? "Am I a wierdo?". E posibil. Cum la fel de posibil e ca eu sa am niste principii de viata foarte solide peste care greu trec. Si pe care cei din jurul meu nu le inteleg. Multi se intreaba de ce nu incerc sa inteleg lucrurile de neinteles, sau de ce nu incerc sa gasesc raspunsuri. De ce nu demontez ipoteze absurde cu demonstratii facile atunci cand pot. De ce prefer sa accept statutul de ciudata in loc sa-mi explic gandirea logica. De ce las oamenii si lucrurile sa "curga" prin viata mea fara sa incerc macar sa le pastrez. Fara sa incerc sa ma lupt sa nu treaca.

Hmm.... prea multe de ce-uri, nu? Cam da. Ei bine e asa de usor. Pentru ca lucruile de valoare raman. De aia. Sunt exact ca apa aia din proverb. Ramane.

"Batranii spun ca apa trece, si spun ca pietrele raman.Dar lucrul altfel se petrece pe vechiul nostru glob batran.Ca piatra, orisicat de tare,se macina si trece stand.
Iar peste trista-i macinare doar apele raman curgand."

Indiferent cate pietre trebuie sa macine pe drum.Nu trebuie sa te chinui sa le pastrezi, ramane de la sine. E ca atunci cand dupa zecile de incercari sentimentale esuate iti dai seama ca iubesti vecinul de langa casa, cel care ti-a fost mereu alaturi si la care nu te-ai gandit vreodata in felul ala. E ca si cum muncesti toata viata pentru un Buggatti pentru ca atunci cand iti permiti sa-l cumperi vrei de fapt un scuter ca te deplasezi mai usor. Ei bine cam asa imi aleg eu prietenii si oamenii de langa mine. Astept ca timpul sa-mi demonstreze daca sunt apa sau piatra.

2008-01-11T15:58:00.000+02:00

Coma Sentimentala

Stau lungita intr-un pat ravasit, picioarele imi balangane alene …la fel ca si gandurile. Mi-e greu sa ma ridic. Incerc si parca totusi n-as vrea. Renunt. Stau de ceva vreme asa in patul asta, cu ochii inchisi, incaltata, cu geaca pe mine, cu lumina aprinsa si cu ochii inchisi. Asta e felul meu de a ma relaxa dupa o zi de munca. Zambesc de ceea ce gandesc . Daca ar intra cineva s-ar panica crezand ca mi-e rau sau mai rau ...sunt in coma. Da…da sa stii ca sunt! Bun cuvant am gasit! Sunt in coma sentimenatala. Nu mai simt nimic. Nu simt nici durere, nici ura, nici iubire, nici nepasare, nici mila, nici compasiune, nici tristete, nici frica n-o mai simt macar. Nu pot sa simt. Da! Asa se poate descrie perioada prin care trec. Sufletul meu parca e un peron de gara inghetat de o iarna geroasa. De fiecare data cand incerci sa pasesti , aluneci, cazi si te intorci din drum dezamagit. Atatea persoane incearca dar niciuna nu reuseste sa ajunga nici macar pana la jumatatea peronului. Se zice ca in astfel de cazuri trebuie sa perseverezi daca chiar vrei sa te urci in tren sau sa astepti sa vina primavara. Tinand cont de actualele schimbari ale climei mioritice nu cred ca asta se va intampla curand.

2008-01-07T13:06:00.000+02:00

Zapada

Ca o faina groasa sunt,
Apar doar cand e frig si vant
Aduc cu mine-un anotimp
Ce unii iarna ii mai zic,
Sunt pura ca primul sarut.
Fragila ca iubirea sunt
De-n palma ta ai sa ma strangi,
Va fi prea cald, voi disparea
Iar de-i prea frig voi ingheta.

Poti sa te joci si poti sa razi,
Desi veti fi cu totii uzi
De ma vei strange, vei vedea
O bila mare sau asa…
Asta sunt eu!
Eu sunt asa!
Fragila cum e dragostea!

2008-01-04T12:00:00.001+02:00

Povestea unui trecator

Merg alene cu mainele in buzunare, vantul in par si frigul ce imi imbujoreaza obrajii. Cutreier aceleasi strazi pe care le stiu de atatia ani si imi sunt atat de familiare. Picioarele-mi lovesc o cutie goala. Aiurea goala! E cutia amintirilor lui 2007. Cutie pe care o tot rostogolesc de vreo cateva luni incoace.Parca as lua-o si as baga-o in buzunar, parca as mai lovi-o ceva timp pentru ca renuntarea vine greu. Cu toate astea zambesc. E frig de crapa pietrele, ochii au inceput sa-mi picure lacrimi mici, mici, mici ca niste boabe de piper . Lacrimi ce se preling de-a lungul obrajilor inghetati. Dar eu zambesc. Zambesc si parca si parca si ochii-mi zambesc. Si merg si merg. Merg spre nicaieri. Nici n-as pleca, nici n-as ramane. E atata ezitare. Vreau doar sa merg, sa ma gandesc, sa zambesc si sa....sa lovesc si sa ascult zgomotul cutii ce ma insoteste de atata timp. Imi vin asa multe ganduri in cap. Mai frumoase , mai urate. Intamplari de peste an. Intamplari ce au facut din mine omul de azi. Ce ciudat! Ma simt de parca as pleca undeva departe pentru o perioada lunga de timp si am dreptul sa-mi iau doar strictul necesar. Asta fac acum cu toate intamplarile si amintirile acestui an. Aleg doar amintirile care merita pastrate, fara sa conteze daca sunt placute sau nu. Iar restul....restul le asez in petul ce ma insoteste si voi decide mai tarziu daca il voi pastra sau nu. Desi strazile vuiesc de atatea glasuri si sunt imbracate cu fel de fel de fete mai mult sau mai putin placute, ma simt de parca as fi singura. Toata lumea e agitata din cauza noului an ce se apropie. Din cauza faptului ca toti se chinuie sa para mai buni. Fratilor! Doar de sarbatori trebuie sa fim mai buni?!?!?!? Si sa ne iubim?!?!?!! Sunteti idioti?!?!?! Nimeni nu-mi raspunde. Hmm...cum ar putea? De vreme ce nu le vorbesc... Ii las in ipocrizia lor si imi continui drumul zambind. Unde ramasesem?!?! A da! La luna mai. :) Si merg incontinuare pe bulevardul rece si trist.

Aud din senin o melodie foarte cunoscuta mie. Ah! E telefonul meu.

" Alo! Da. In oras. Singura. Da vin. Unde? Ok. Ne vedem acolo. Pup."

La jumatatea gandurilor si la jumatatea strazii ma hotarasc sa ma intorc din drum si sa-mi indrept pasii spre alta directie. Ma aplec in graba, ridic pet-ul si il arunc in primul cos de gunoi. Ce rost are sa se mai impiedice si altii de greselile mele? :)